Mi-e ciudă pe toți oamenii care îmi spuneau „Vei vedea cât de repede trece timpul!”. Mi-e ciudă că au avut dreptate. Pe atunci îmi era cumva frică să-i ascult. O voiam mare și mică în același timp. Mare mi-o imaginam. Mică o aveam.

Acum, mă uit la ea cum doarme, fix în poziția în care se cuibărea la somn, la ea în pătuț, pe vremea când era bebeluș. Atunci avea vreo 60 de centimentri. Acum a trecut considerabil de 120. 

O țineam de mână la somn. O fac și acum. Diferența este că atunci mâna i se pierdea în palma mea. Acum țin în palmă mâna delicată a unei micuțe domnișoare.

Dormea cu picioarele la mine pe piept, pe spate, pe gât, pe cap. Acum se lipește de mine, mă caută în miez de noapte.

E vocală dintotdeauna dar, cu trecerea timpului, a devenit vocală în moduri diferite. Îmi e dor să mă „certe” ori să-mi explice ceva pe limba ei. Mă bucur acum să o aud cât de frumos vorbește, cum explică, cum povestește.

Mâinile ei mici întotdeauna au fost energice. Acum sunt la fel, dar energia și-o canalizează spre jocuri mai complexe, gesturi care-i însoțesc poveștile, în realizarea de preparate delicioase (iubește să bucătărească) și în multele altele care o fac să fie un copil mare, autonom, dornic să facă, să știe, să încerce. „Eu pot” a definit-o întotdeauna. 

Știi că puiul tău a crescut când îl vezi cu ghiozdanul în spate, când îți povestește cum a reușit să-și gestioneze situațiile dificile sau atunci când îți cere părerea într-o anumită privință. Primul feedback oficial primit de la școală mi-a umplut sufletul de bucurie, dar a venit și cu un iz de melancolie. Suntem aici! Nu mă mai pot întoarce în trecut să-mi car pe șold puiul mic. Acum de abia pot ridica puiul mic care a devenit mare.

E ciudat cum, atunci când ai un bebeluș, îl vrei ca el să fie un copil mare, independent, cu care să te înțelegi, iar când ai ce ți-ai dorit, ai vrea ca, măcar din când în când, să te mai poți bucura de copilul tău bebeluș. E ciudat cum ne dorim ca puii noștri să fie mici și mari în același timp, cu miros de bebeluș și vocabular de copil mare, cu care să te înțelegi, cum îi vrem noi copii dependenți de noi și independenți în același timp … sau poate că nu-i ciudat, ci firesc. Poate că zilele grele ne fac să vrem copii mari, independenți. Poate că dorul de miros de bebeluș crește pe măsură ce trece timpul. Cine zice că e simplu să fii părinte? 😊


Aici am adunat și alte gânduri pentru noi, părinții: 


Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

2 Comments on Te vreau mare și mică în același timp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.