Acesta se dorește a fi un mic ghid de fotografie pentru părinți mame, dar fără să aibă prea mare legătură cu partea tehnică a fotografiei.
Suntem în formulă de 3 de 6 ani, 7 imediat. În primii ani, salvând poze și organizându-le pe fișiere, mi-am dat seama că aveam puține poze cu Antonia comparativ cu numărul de poze pe care ea le avea cu soțul meu. Nu eram/suntem în vreo competiție „Cine e părintele cu cele mai multe poze”, dar mi-ar fi plăcut să existe o oarecare echitate din acest punct de vedere.
Mă așteptam ca lucrurile să funcționeze de la sine: soțul să vadă momentele drăguțe, simpatice și înduioșătoare și să scoată telefonul de fiecare dată să le imortalizeze. Să zicem că nu evaluăm momentele la fel! Majoritatea pozelor mele cu Antonia, din primii ei 2 ani de viață, cu excepția unei ședințe foto profesionale, sunt noaptea, în pat, când dormim în toate pozițiile posibile, când copila doarme cu mâna, piciorul și fundul pe fața mea. Nu-i problemă, că și poze din astea trebuie să avem, dar parcă nu-mi vine să le înrămez. Aș vrea și poze de pus în ramă. Bun… Avem și poze care s-ar putea pune în ramă, dar în multe dintre ele îmi lipsește jumătate de cap sau fața mea arată de parcă ultimul somn decent l-am prins în urmă cu câțiva ani.
Câteva recomandări pentru fotografii de reușite
Așadar, încerc să remediez, în câțiva pași, deloc simpli, situația din primii 2 ani. Dacă vă regăsiți în aceeași situație, am câteva recomandări de făcut, din proprie experiență:
♦ Cer clar, răspicat, cu subiect și predicat să mi se facă poze cu copila, așa că avem ocazii, de exemplu vacanțele sau sărbătorile, care se lasă cu mici ședințe foto. Nu-mi vine natural să fac asta, recunosc, dar e musai, dom’le, că altfel o să-mi pară rău mai târziu.
♦ Pentru ca așteptările să nu-mi fie (complet) înșelate, explic exigențele pe care le am atunci când urmează să fiu pozată:
- cât vreau să mi se vadă din corp ori din față și din ce unghi îmi imaginez poza;
- precizez că vreau o poză clară, nemișcată;
- insist ca degetul fotografului să nu fie pus pe cameră și acesta să verifice dacă în poza finală protagoniștii au ochii deschiși;
- lumina – fără poze contre-jour, că nu suntem la nivelul la care să ne jucăm cu tehnicile fotografice;
- repetiția este mama învățăturii, așa că exersăm până ne iese. Acesta poate fi un adevărat test de răbdare.
Ca o mică concluzie, cred că așteptările mele de a obține o poză câtuși de cât reușită sunt de bun simț.
♦ Ședințele foto realizate de fotografi profesioniști nu sunt un moft! Trebuie constată gravitatea situației, înainte de toate. Crește copilul și-o să spună că a fost crescut doar de tată. Ședințele foto sunt o soluție pentru ca mama să existe, întreagă, în peisaj.
♦ Dați-i un imbold spontaneității. Printre dinți, cu glas potrivit, să nu se disipe momentul magic, dați-i de știre fotografului de ocazie: “Hey! Uite ce fain stă/face/mă ține/mă privește … Scoate telefonul! Fă o poză!”. Sfatul meu este să precizați pentru ce să scoată telefonul. Nu se știe niciodată unde-i sunt omului gândurile.
♦ Doamnelor, fiți încrezătoare în magia momentului și în puterea naturaleții! Lăsați tații să vă pozeze și fără machiaj. Știu că uneori preferați să fiți dichisite în fotografii, cu părul ceva mai puțin rebel și cu o ținută prezentabilă, dar permiteți-vă să aveți și imagini raw, simple, cu poveste. Nu avem nevoie de amintiri în care să fim perfecte, ci de amintiri frumoase.
Și acum, fără nicio urmă de glumă, țin să vă spun, deși sunt convinsă că știți deja, că astea ne rămân peste ani … amintirile. Mi-aș dori o memorie de elefant, să stochez gigabiți de date, dar știți, bănuiesc, cum stă treaba cu mommy brain … treaba asta continuă și la câțiva ani după nașterea copilului. Apoi, amintirile astea trebuie depănate, văzute, retrăite alături de cei dragi. Faceți cumva să le țineți bine pe harduri externe și-n albume, că o să vă pară rău dacă ele nu vor fi. Se duc sunete, mirosuri și alte detalii. Bine că rămânem cu imaginile!
Ar mai fi ceva … extremele! Nu-i bine nici cu un click din Paște în Crăciun, dar nici cu 100 de click-uri/oră. Am cunoscut și oameni care au uitat să se bucure de moment pentru că erau prea focusați să-l imortalizeze. Extremele de niciun fel nu-s bune! Măsura potrivită e la fiecare dintre noi, așa că țineți-vă telefoanele ori aparatele foto pe aproape pentru a surprinde momentele frumoase în imagini … cu mamele în peisaj. Și ar mai fi ceva … un selfie stick poate face minuni la casa omului. 😊
La voi în casă cine este fotograful? 🙂
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.