Știți voi expresii de-ale părinților vis-a-vis de copil, precum: “Ești viața mea!”, “Ești totul pentru mine!”, “Ești fericirea mea!”, “Ești sensul vieții mele!” sau descrierile ori hashtag-urile pozelor în care apar copii, cu “my all”, “my reason to live”, “my everything”. Desigur, copiii ne reorganizează principiile, modul de viață, activitățile, sentimentele, cam tot ceea ce am fost până în momentul în care au apărut ei pe lume. Iubirea noastră pentru ei depășește orice limită cunoscută de noi înainte ca ei să se nască, dar sunt ei sensul vieții noastre? Trăim doar pentru ei? Cred că merită să ne gândim puțin la acest aspect.
Intenția mea nu este să fiu egoistă, ci, mai degrabă, să ne gândim cum sună pentru ei, pentru cei mici, aceste declarații. Vă povestesc și din experiența mea. Mama mea, când eu eram copil, a fost foarte declarativă și avea niște momente de tandrețe pe care mi le aduc aminte cu mult drag, dar, pe de altă parte, nu m-a vrut ținută lipită de ea, ca într-o relație de dependență, nu mi-a spus că moare dacă plec de acasă, ci m-a trimis chiar ea, deși am știut că o face cu inima îndoită. Nu știu dacă mi-a spus vreodată că sunt totul pentru ea sau că aș fi fericirea ei, dar cumva m-am simțit responsabilă de partea asta, să o fac fericită, mândră de toată încrederea pe care mi-a dat-o, dar nu la modul bolnăvicios.
Psihologii spun că adesea le punem copiilor pe umeri responsabilitatea uriașă de a ne face fericiți. Le dăm de înțeles sau le spunem în mod direct că ne-ar face fericiți dacă ar alege facultatea x, ar lua-o pe drumul y și așa mai departe. Cumva, în mare parte inconștient, punem pe umerii lor mici o povară foarte mare, cea de a ne face fericiți, de a ne împlini, de a da sens vieții noastre. Și noi ce-am făcut până să-i avem pe ei? Care ne-a fost țelul, menirea, împlinirea, dorința? Pentru ce am trăit? Ei bine, mie mi se pare foarte greșit să trăim prin copii, să ne anulăm ca indivizi și să îi obligăm pe ei, pe proprii noștri copii, să ne ducă în cârcă, ca pe niște saci plini cu bibelouri. Noi suntem modelele lor. De ce ei ar avea un țel dacă noi nu îl avem pe al nostru? Cum ar avea ei încredere să zboare dacă noi nu le dăm aripi? Cum ar putea ei să își vadă de drum dacă noi îi tot tragem, puțin, câte puțin, câte un pas înapoi sau îi redirecționăm pe drumul ales de noi?
Iubire nemărginită și necondiționată sau sens al vieții?
Cred că iubirea pe care le-o purtăm copiilor noștri este nemărginită, necondiționată și în cea mai pură formă din câte iubiri există în lumea asta. Sau așa văd eu lucrurile. Dar cred și că puii noștri nu sunt sensul vieții noastre. Sensul nostru cred că trebuie să existe independent de ei. Când copilul pleacă de acasă, ce facem cu sensul?
Uneori, poate nu ne gândim prea mult la cuvintele pe care le rostim și ce impact au ele asupra copiilor noștri. Fiecare dintre noi avem propriul nostru drum, cu propriul lui sens. Fiecare dintre noi suntem proprii noștri stăpâni, singurii pe care îi putem controla, ghida, construi … în timp, bineînțeles. Povara sensului e grea pentru un copil. Îl condiționează. Îl determină să facă alegeri pentru sensul și fericirea părintelui, nu pentru propria persoană. Îl încătușează.
Nu e corect ca toate visurile, așteptările și nevoile noastre să le pasăm copilului sub aceste replici aparent inofensive, ca: “Ești sensul meu în viață!”. Ce se întâmplă atunci când toate așteptările sunt puse în cârca copilului și ele nu ajung să fie satisfăcute? Apare nefericrea. Frustrarea. Nemulțumirea. Când părintele este nefericit, atunci nici copilul nu poate fi fericit, nu?
Copiii vin pe lume pentru a avea propriul lor drum, propriile lor sensuri, dorințe și aspirații. Să fim acolo pentru ei pentru a-i ține de mână, cu iubire, atunci când au nevoie de noi, dar să nu-i condiționăm și să nu-i împovărăm cu responsabilitatea de a ne face fericiți sau de a ne da sens. Dimpotrivă! Noi, ca părinți, să trăim cu sensuri și aspirații independente de ei, arătându-le iubire necondiționată, atenție și îngrijindu-ne de propria noastră fericire. Cred că încercările noastre de a avea grijă și respect pentru propria persoană, de a încerca să avem un echilibru în viața personală, cu timp pentru noi și timp pentru cuplu reprezintă ingredientele unui model pe care copiii noștri vor încerca să-l aplice la maturitate. Într-o bună măsură, de noi depinde cum copiii se raportează la propria persoană și în ce mod aleg să-și construiască fericirea.
Alte articole pe această temă:
- Mama (lui) de sacrificiu
- Cât costă fericirea unui copil?
- Etichetele ucid stima de sine a copilului
- O filă dintr-o carte. Despre stima de sine.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.