Am ajuns la al 4-lea articol din seria „Copiii și tehnologia digitală”. Astăzi, încercăm să înțelegem mai bine efectele psihologice pe care le poate avea consumul de tehnologie digitală în rândul copiilor. Scopul este să ridicăm valul de mister care este așternut asupra acestui subiect și să vedem ce spun, concret, studiile și specialiștii.
Efectele psihologice
În mare parte, efectele psihologice sunt stresul, anxietatea, agresivitatea, probleme care țin de formarea identității, intimității și imaginației.
Anxietatea
Anxietatea socială implică teama de a fi judecați și evaluați de alții în diverse contexte sociale. Tulburarea de anxietate socială depășește limitele anxietății. Se consideră că vârsta tipică la care se instalează ar fi cea de 13 ani.
Anxietatea socială este un factor de risc pentru abuzul de media digitală, pentru că preadolescenții anxioși sunt înclinați să-și construiască relații pe internet, nu față în față, însă aici intervine o altă potențială problemă. Tinerii cu anxietate socială văd o provocare în a se prezenta pe internet așa cum sunt, pentru că le este teamă că nu vor fi plăcuți de ceilalți. Din acest motiv, nu aleg să își prezinte adevăratul sine. Aici apare o altă capcană. Când tinerii nu își prezintă adevărata persoană este mai puțin probabil ca relațiile construite virtual să le poată transpune în viața reală. Un copil cu anxietate socială riscă să fie vulnerabil și în fața agresorilor de pe internet.
Părinții trebuie să fie capabili să recunoască un comportament anxios al copilului, să îl ajute să folosească internetul în beneficiul lui și să încurajeze interacțiunea umană în carne și oase. Practic, părintele trebuie să fie sprijinul care să-l ajute pe copil să cultive relații online, dar și în viața reală. De asemenea, părinții trebuie să stabilească un set de reguli pentru ca acești copii să fie în siguranță, să nu dezvăluie prea multe informații personale, dar să-și prezinte adevăratul sine și să nu folosească excesiv platformele online. Despre soluții pentru părinți voi scrie într-un articol viitor.
Agresivitatea
Studiile și Academia Americană de Pediatrie consideră că expunerea la media crește riscul comportamentului agresiv.
- Televiziunea este în topul „vinovaților” și plasarea unui televizor în camera copilului crește expunerea acestuia la un comportament violent. S-a estimat că până la vârsta de 18 ani, un copil vede undeva la 200.000 de acte violente la televizor. Scenele la care este expus prezintă violența și folosirea armelor de foc drept moduri de rezolvare a problemelor.
- Filmele, chiar și versurile cântecelor, contribuie și ele la expunerea la violență.
- Jocurile video violente dețin 60% din vânzările în domeniu. Unele cercetări arată că jocurile video violente ne fac să reacționăm agresiv, însă nu este foarte clar cât durează aceste efecte și dacă ele se transferă în situații concrete. Există dovezi care arată că jocurile video sunt folosite de copii pentru exprimarea și gestionarea furiei în mod sănătos, însă copiii predispuși la un comportament hiperactiv și impulsiv prezintă un risc mai mare de a deveni agitați sau hiperactivi după ce au jucat ceva violent sau care i-a stimulat prea mult. De asemenea, acești copii prezintă și un risc mai mare de a ajunge la o dependență de internet și jocuri video. Nu există studii care să demonstreze legătura directă cu violența infracțională. Pe de altă parte este demonstrat că jocurile video pot duce la deprinderea unor abilități pozitive, precum: orientarea vizuală și spațială, coordonarea ochi-mână, atenția la detalii, trecerea cu ușurință de la o sarcină la alta.
Probleme care țin de formarea identității
În spatele unui profil de Facebook se poate ascunde oricine. Oricare dintre noi putem fi orice ne dorim să fim. În online, viața poate fi perfectă, pictată în nuanțe de roz. Și dacă ți-ai creat o identitate virtuală care nu îți seamănă cu cea reală, dar ești condiționat să alimentezi acea identitate virtuală, pentru că acțiunile celorlalți utilizatori îți dictează valorile? Goana după like-uri și reacții devine greu de gestionat. În cartea lui Jodi Gold, psihiatru pentru copii, am găsit o idee care mi-a plăcut tare mult: „A fi popular pe Facebook este ca și cum ai fi bogat la Monopoly”.
Nu are rost să intrăm în veșnica polemică dacă ar trebui ca rețelele sociale să existe sau nu. Ele există și trebuie să ne adaptăm, să trăim cu ele, să-i ajutăm pe copii să dezvolte o viață socială bună.
Este esențial să găsim mijloacele prin care să ne învățăm copiii să nu se evalueze după câte like-uri primesc pe Facebook sau pe Instagram, că abilitatea de a aduna urmăritori ține de timpul petrecut pe internet, de conținutul postat, de deprinderile tehnice și nicidecum de valorizare sau prietenie. Provocarea este să-i ajutăm pe copii să înțeleagă că majoritatea oamenilor se prezintă în online într-un mod cizelat, nu neapărat real 100%, și să nu se compare cu aceștia punându-se într-o lumină negativă ori să nu se lase copleșiți de invidie.
Interzicerea rețelelor de socializare (aici depinde de vârstă) nu va aduce nimic bun. Mai degrabă, putem ajuta copilul să le folosească pentru a se întâlni cu prietenii reali, pentru a-și face planuri cu aceștia. De exemplu, un copil timid poate avea o viață socială virtuală activă, care să îi dea încredere în el și, de acolo, să facă pași mici către socializarea față în față. Totuși, specialiștii recomandă mai multă grijă și îndrumare atunci când copilul nostru are o stimă de sine scăzută.
Goana după like-uri
Copiii (și nu numai copiii) așteaptă cu nerăbdare reacțiile la ultima postare făcută pe rețeaua preferată de socializare. Like-urile și comentariile pozitive sunt ca niște picături de dopamină picurate în centrul recompensei din creier, dacă ar fi să preiau asemănarea lansată de doctorul neurolog pediatru Martin L. Kutscher. El spune că studierea prin neuroimagistică arată că anticiparea unei recompense este mult mai stimulantă decât primirea ei propriu-zisă. Așadar, recompensa venită de la fiecare răspuns nu este suficient de satisfăcătoare și te lasă cu pofta de a primi mai mult. Astfel, ușurința de a fi cine vrei tu să fii la care se adaugă recompensa dopaminei venită la primirea unui răspuns imediat contribuie la creșterea timpului petrecut pe rețelele de socializare.
Probleme care țin de intimitate
Deschiderea față de ceilalți, față în față sau prin intermediul unui ecran, poate lega și cultiva prietenii. Sau nu! Până la urmă este o sabie cu 2 tăișuri, cu o parte pozitivă și una negativă. Dialogul din mediul virtual poate conduce la relații artificiale. Din fericire, multe studii arată că majoritatea copiilor folosesc comunicarea virtuală nu neapărat pentru a o înlocui pe cea directă, ci pentru a-i oferi o dimensiune mai largă.
Este important să le prezentăm copiilor conceptul de amprentă virtuală, adică urma pe care ei o lasă pe internet, subiect pe care îl voi aborda mult mai în detaliu în articolul viitor. Nu ne dorim ca cei mici să crească cu falsa idee că avem intimitate pe internet. În spațiul virtual nu există intimitate. Copiii trebuie educați despre importanța informațiilor pe care le împărtășesc cu alții: nu trebuie să își dea parolele sau alte informații personale fără acordul părinților. De asemenea, trebuie să apeleze la părinți când sunt contactați de oameni străini pe internet. Dacă vreți, părinții sunt gardienii siguranței și intimității copiilor pe internet. Din acest motiv, ei trebuie să cunoască parolele pe care copiii le au, ce conținut consumă, etc.
Poate că la finalul paragrafului anterior ați ridicat o sprânceană și v-ați băut cu pumnul în piept că respectați intimitatea copilului, că aveți încredere în el și nu i-ați citi niciodată conversațiile. Jodi Gold, mamă a 3 copii și psihiatru pentru copii, este de altă părere. Ea spune că această idee de intimitate pe internet este falsă și că de ce ar trebui ca Agenția Națională de Securitate, Google sau Facebook să aibă acces la corespondența copiilor ei și ea nu. Ea consideră că celor mici trebuie să le fie supravegheată activitatea online și ei să știe acest lucru, însă fără a face paradă din asta cu like-uri sau comentarii la postările copiilor. Practic, rolul părinților este de a le monitoriza copiilor amprenta virtuală și de a-i ajuta să iasă din situațiile inconfortabile.
Același medic psihiatru argumentează de ce cititul mesajelor unui copil de 12 ani nu este o invadare a intimității:
- vedem cum se prezintă pe sine, dacă are un ton drăguț sau agresiv.
- putem interveni să-l ajutăm să răspundă la textele răuvoitoare, chiar dacă acestea nu îi sunt adresate în mod direct.
- îl putem ajuta să gestioneze mesajele agresive.
- putem sublinia/identifica un comportament inadecvat din punct de vedere sexual.
- se creează oportunitatea de a discuta despre cum alege copilul să se prezinte, dacă este sau nu în acord cu persoana reală.
Copiii au nevoie de independență, dar cu măsură. Ni se recomandă să ținem minte că scopul nu este impunerea dictatorială ori războaiele de putere, ci colaborarea. Când copilul alege aplicații care au menirea de a șterge orice urmă (mesaje, postări pe Snapchat, etc.) este foarte posibil ca dialogul să fi eșuat. Este important ca cei mici să înțeleagă relațiile de tip acțiune-efect, ce se poate întâmpla dacă aleg să facă x sau y lucru, care sunt pericolele la care se expun pe internet și de ce este nevoie ca adultul să-i ghideze prin această lume virtuală.
Efectele asupra imaginației
Principiul sabiei cu 2 tăișuri se aplică și aici. Tehnologia digitală poate fi un succes sau un eșec în privința imaginației și creativității, în funcție de modul în care este folosită. De exemplu, unele jocuri și aplicații pot stimula creativitatea și colaborarea, pe când imitația poate înăbuși creativitatea sau distragerile pot reduce din timpul dedicat ei.
Nimeni nu poate nega faptul că tehnologia digitală le oferă copiilor mai mari posibilitatea jocului plin de imaginație, pentru că sunt nenumărate jocuri care le dau copiilor posibilitatea de a fi creativi, de a-și crea personaje, de a se lansa în diferite aventuri, etc. Condiția este ca aceste jocuri să fie în acord cu vârsta copiilor și să nu interfereze cu odihna, interacțiunea reală, jocul fără ecrane, etc.
În categoria consecințelor de ordin psihologic, se încadrează și depresia, chiar și suicidul. Statisticile legate de sinucidere și depresie în rândul adolescenților ne obligă să discutăm și despre aceste aspecte, dar îmi propun să o fac într-un alt articol.
Cu riscul de a deveni plictisitoare de la atâta repetiție, vreau să vă spun, încă o dată, că scopul acestor articole, „Copiii și tehnologia digitală”, este de a avea informațiile necesare pentru a ne ajuta copiii să construiască o relație echilibrată cu tehnologia digitală, de a recunoaște, ca părinți, riscurile, beneficiile și derapajele. Sper ca rândurile de mai sus să vă fie de folos!
În articolul următor, voi scrie despre 2 concepte de la care ar trebui să înceapă relația copilului cu tehnologia (din punctul meu de vedere): cetățenia digitală și amprenta virtuală. V-ați întrebat vreodată ce fel de cetățeni digitali sunteți?
Surse consultate pentru scrierea acestui articol:
- „Copiii erei digitale„
- AAP – Children and Adolescents and Digital Media
- Jodi Gold, „Părinte în era digitală. Învață-ți copilul cum să folosească adecvat rețelele sociale și aparatele digitale„, Editura Trei, București, 2016.
Articolele anterioare din seria „Copiii și tehnologia digitală”:
- Copiii și tehnologia. Provocările părinților din zilele noastre.
- Cum afectează tehnologia digitală dezvoltarea cognitivă, atenția și procesul de învățarea al copiilor?
- Ce efecte neurologice și fizice poate avea consumul de tehnologie digitală în rândul copiilor?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.