Sursa foto: Pexels.com

 

Dacă ar fi să întreb 100 de părinți care a fost cea mai mare provocare a lor de până acum, aș putea garanta că cel puțin 90 dintre aceștia ar răspunde prompt – părințeala. Nu mi-aș permite să vorbesc în numele tuturor, dar vă expun rollercoaster-ul meu emoțional de mamă a unui copil de 7 ani. 

Ce știu sigur este că nimic, niciun sfat, nicio carte, niciun om nu ne poate pregăti pentru viața de părinte. Anxietate, entuziasm, dezamăgire, singurătate, resentimente, disperare, bucurie, plânsete … toate fac parte din acest rollercoaster emoțional al vieții de părinte. Omul mic care vine pe lume este cel care scoate din noi tot ceea ce este mai bun și mai puțin bun. Și dacă ar fi doar omul mic care să ne solicite … Rollercoaster-ul emoțional de care vă spun trece și prin celelalte aspecte ale vieții: mâncare de pus pe masă, facturi de plătit, un job de 8 ore (cel puțin), probleme între adulți, decizii importante de luat și așa mai departe. Ei bine, toate acestea ni se urcă în rollercoaster-ul cu care mergem prin viață și ele se tot adună. Nu sunt lucruri care par să se termine vreodată. Singurul lucru care se poate schimba este perspectiva noastră, modul în care alegem să reacționăm și să gestionăm lucrurile. 

 

7 ani cu emoții intense, de toate felurile

 

Cum au fost pentru mine cei 7 ani de când am devenit mamă? Intenși! Nu cred că găsesc un cuvânt mai potrivit. N-aș putea pune în cuvinte toate detaliile, dar câteva momente cheie ar fi: 

♥ Furtuna de hormoni și emoții din primele zile/săptămâni după naștere. Plângeam instant de bucurie și de neputință. Bănuiesc că am trecut printr-o depresie postnatală. 

♥ Fixația pe care am făcut-o pentru alăptat și toată lupta pe care am dus-o pentru a reuși să alăptez.

♥ Grijile și procesele de conștiință pe care mi le-am făcut atunci când Antonia nu lua suficient în greutate (mai deloc).

♥ Cât de neputincioasă și neștiutoare m-am simțit atunci când, la 4 luni, a vomat în somn, obstrucționându-și, în mare parte, căile nazale. 

♥ Extazul pe care îl simțeam doar privind-o: cum dormea, cum zâmbea, cum gângurea, cum mă prindea de mână … 

♥ Fricile de la început de diversificare, bucuria că mânca, disperarea care m-a cuprins la cele 2 episoade de înec. 

♥ Sigurătatea pe care am simțit-o în primele luni de maternitate. După un viață profesională dinamică, eram acasă, cu un bebeluș, cu aproape 0 socializare, cu un soț care lucra până seara târziu, fără un umăr fizic pe care să plâng, fără niște brațe care să mă țină atunci când aveam nevoie, fără un om care să-mi ia copilul numai 15 minute să pot să respir sau să mă duc la baie liniștită. 

♥ Frustrările adunate pe fondul lipsei de somn și al nevoilor mele neîmplinite. Erau zile în care eram ca un butoi cu pulbere gata să explodeze (am și explodat de câteva ori!) la cea mai mică scânteie. 

♥ Conștientizarea, cu sentimentele aferente, că nu mai sunt și nu mai arăt ca înainte de sarcină (sarcina mi-a adus 38 de kg în plus). Stima mea de sine a avut de suferit. 

♥ Fericirea primilor ei pași. Niciodată n-am fost mai bucuroasă să-mi rup spatele ca atunci când Antonia a învățat să meargă. 

♥ Anxietățile din prima zi în care Antonia a rămas la creșă fără mine. Eram atât de agitată și de transpirată ca și cum aș fi alergat la maraton, incapabilă să mă pot concentra la ceva. 

♥ Disperarea simțită la primul accident al Antoniei (când și-a crăpat nasul) și grijile care au dat năvală la prima vizită la Urgențe. 

♥ Mutatul în România – acolo a fost stres pe pâine și oboseală până în măduva oaselor: am avut de împachetat toată casa (în mare parte, singură), de vândut mobilă, de organizat transport, de gătit, de culcat copilul, de scos afară copilul, de jucat cu copilul, de gestionat oameni neserioși și alte 1000 de gânduri. 

♥ Toți neuronii pentru care i-am pierdut la fiecare tantrum al Antoniei. Toate învinovățirile pe care mi le-am aplicat la țipetele care mi-au ieșit parcă fără voia mea (da, mi s-a întâmplat și mie să strig). Au fost și momente în care am fost mândră de mine că am reușit să gestionez crizele de furie ale Antoniei, să o înțeleg și să o liniștesc relativ repede. Au fost mici victorii personale extrem de valoroase! 

♥ Rugăciunile pe care le-am rostit și grijile pe care mi le-am făcut până am găsit grădinița potrivită, până mi-am dat seama că este ceea ce ne trebuie. Apoi, a venit fericirea, bucuria și o imensă recunoștință pentru oamenii de acolo. Nu există cuvinte care să poată exprima liniștea care mi-au dat-o educatoarele. 

♥ Transformarea mea într-o fiară cu colți atunci când Antonia a fost umilită, în public, de un simplu trecător, pentru faptul că plângea. Povestea este aici

♥ Disperarea care m-a cuprins atunci când Antonia și-a rupt clavicula. Cum am crezut că mor de 100 de ori când a rămas inconștientă ori cum am crezut că nu scap normală la cap după experiența de la UPU Constanța (nici măcar nu pot să scriu despre ce a fost vorba atunci, dar articolul este pe blog, cu detaliile aferente). 

 

Photo: Nora Chis Photography

 

♥ Toate bucuriile mici care au cântărit greu și mi-au gravat amintiri frumoase în suflet: fiecare reușită care a făcut-o să țopăie de bucurie, fiecare aliment detestat și acceptat ulterior, prima oară când a stăpânit tricicleta, prima oară când a îmblânzit trotineta, primul ei traseu dus la bun sfârșit într-un parc de aventură, prima oară când a mers cu bicicleta fără roți ajutătoare, prima oară când a reușit să înoate fără ajutor … Oh, și câte astfel de momente mai avem adunate în albumele cu amintiri pe care le păstrăm în suflete!

♥ Prima zi de școală, atunci când am înțeles, oarecum, că puiul mic a crescut mare, când realitatea m-a lovit în față, când emoțiile m-au săgetat din cap până în picioare, când gândurile mi s-au adunat în cap de-a valma, când mi-a bubuit inima de mândrie, de fericire și când anxietățile m-au lovit din plin și ele.

 

Da, până acum am avut un rollercoster cu urcușuri și coborâșuri abrupte. Cele de mai sus sunt doar câteva dintre ele. 

 

 

În acești 7 ani, am învățat … 

 

… că rollercoaster-ul ăsta emoțional nu se va opri vreodată, dar acum îi cunosc senzațiile. Am învățat să le gestionez mai bine, să le înțeleg, să mă înțeleg și să-mi înțeleg copilul mai bine.

 

… că momentul de acum este mai important decât cel incert de mâine. Da, sunt lucruri care necesită planificare (știți că îmi place să fiu organizată), dar uneori e mult mai important ce se întâmplă acum față de săptămâna viitoare. 

 

trebuie să învăț să fiu mai blândă cu mine. Într-o vreme, m-am autoflagelat cu atâta mom guilt, m-am sufocat cu învinovățiri care de care mai absurde. Am învățat și încă învăț să fiu mai blândă cu mine, să am mai multă grijă de mine și de sufletul meu pentru a putea funcționa la parametrii de bun simț. Cum îmi place să spun, nu poți turna nimic în paharul emoțional al copilului dacă toate paharele tale sunt goale. 

 

… că trebuie să fiu conștientă de mesajele practice și teoretice pe care le transmit, să se pupe unele cu altele, că eu sunt modelul comportamental al copilului meu. 

 

… să-mi accept sentimentele așa cum vin în loc să mă chinui să le fac să treacă. 

 

… să mă iert. Greșeala să fie omenească și în cazul meu. Să aplic și în cazul meu ceea ce îi spun Antoniei: greșeala este o oportunitate de învățare, de a face mai bine data viitoare. 

 

… să iau pauză. Da, părinții au dreptul la pauze. Au dreptul să se dedice lucrurilor pe care și le doresc. Au și ei dreptul să doarmă cât vor (adică, să aibă măcar o noapte și o dimineață leneșă la 3-4 luni), să aibă o conversație cap-coadă cu un adult ori să nu facă nimic. Și cât m-am mai învinovățit pentru toate astea! Uneori, mai am tendința să o fac. 

 

… să port cu mine un soi de mantră care mă ajută să-mi controlez mai eficient emoțiile, în special impulsivitatea și anxietățile: „Vreau să fiu părintele care îmi doresc să fiu și trebuie să aplic acum, în acest moment, ideile în care cred, care ne ajută să construim o relație sănătoasă.”

 

 

Mai are rost să vă întreb care a fost provocarea voastră cea mai mare de până acum? 🙂

Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați extras din rollercoaster-ul emoțional al vieții de părinte? 

 



Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.