copil fericit

 

 

 

Am crezut că va fi o sâmbătă seară obişnuită, la fel ca celelalte, însă aproape de ora 20:00 am înţeles că nu avea să fie deloc aşa cum o ştiam. Îmi rezervase surprize şi plimbări neaşteptate.

Ne jucam. În acelaşi timp, vorbeam cu tata la telefon, pe speaker, încât mâinile să-mi fie libere pentru copilul atomic, expresie împrumutată de la Cristina Oţel, pentru că i se potriveşte prea bine neastâmpăratei mele. Tatăl ei era la muncă, acolo unde e în fiecare sâmbătă seara. Copilul şi-a lăsat piesele de lego deoparte şi a hotărât să se ia la trântă cu canapeaua. Apoi, a trecut la acrobaţii care nu-i erau străine. Din când în când, îmi dădea mâna încât să-mi repornească inima ce-mi stătea la fiecare salt. A prins curaj şi n-a mai vrut să-mi dea mâna. Eu n-am mai vrut iar să-i zic „încetează”, „ar fi bine să nu mai sari pentru că poţi să cazi”, aşa cum o făceam în alte dăţi. Acum îmi spuneam doar: „Mai termină cu grijile! N-are ce să i se întâmple. E la nici 30 de centimetri de tine, covorul e gros, canapeaua nu e foarte înaltă”. Şi a căzut din picioare în nas. Fix pe nas. Am ridicat-o şi sângele o luase deja la vale. Am întins-o şi i-am pus o compresă cu apă rece. Nu gândeam. Executam şi atât. În grabă îi închisesem tatălui meu telefonul în nas. Ştia că ceva se întâmplase, dar grijile lui nu contau.

Două minute mai târziu, Antonia nu mai plângea, iar eu mă dezmorţeam. Tremuram. Nasul ei nu arăta chiar bine. Deja se umflase, pielea dintre nări îi era desprinsă, dar nu puteam estima cât de tare. Sângele nu îi cursese din nas, ci strict din rană. Nasul avea şi o julitură destul de urâtă de la cum i se strâmbase în timpul căzăturii. Am palpat-o, am dezinfectat-o şi am inspectat-o de vreo 10 ori. A zis că nu o doare. Pe mine mă durea. Nu a vrut în braţe ori pupată sau alintată. A luat-o la goană râzând. V-am zis eu că e un copil atomic, nu? Eu mă adunam după ce m-am împrăştiat din living până în baie.

L-am sunat pe tata şi l-am calmat. Urmam eu. Voiam să o vadă un medic pentru că nu eram deloc liniştită. Căutam un salvator care să mă spele de vină. Bărbatul a fugit acasă într-un suflet şi am ajuns la urgenţă. Era puţin după ora 20:00. Copilul atomic avea chef de joacă și de reorganizat mobila din sala de aşteptare. Eu murisem și înviasem deja de câteva ori. Scenariile îmi defilau prin minte și-mi țineau lacrimile pe prăpastia pleoapelor: „Dacă îi e rupt nasul? Dacă are nevoie de copci? Dacă o să plângă? Dacă o va durea?”. Vina se băga peste scenarii: „Cum nu ai reușit să anticipezi? De fapt, de ce ai lăsat-o? De ce nu ai prins-o? Tu ești de vină!”. Și soțul, îngrijorat și el, întrerupea șirul gândurilor și fugărea vina: „Nu ești tu de vină. E copil! Se întâmplă! Nu te mai agita!”.

Antonia Hirisco, spune o voce. Era rândul nostru! Lacrimile stăteau să-mi țâșnească din ochi când doctorița a intrat în sala de tratament. Ne-a întrebat ce naţionalitate avem. I-am răspuns. Ne-a spus că şi ea e româncă, din Iași. Căzătura avea să îi aducă Antoniei o nouă prietenă, îmbrăcată în halat alb, care îi făcea baloane de săpun și îi consulta bebele. Antonia îi râdea! Nici măcar o grimasă  de durere nu a fost pe fața ei. Era bine. Nasul nu îi era fracturat, iar plaga dădea deja semne că se va închide fără să necesite puncte de sutură. Și doctorița asta era minunată! Este al doilea cel mai blând pediatru pe care l-am întâlnit. Primul l-am cunoscut la Cluj. Profesează de 2 ani în Luxembourg, dar în toamnă se va întoarce în România. Vrea să se instaleze la Piatra Neamț și să profeseze acolo, pentru că, ne spunea ea, banii nu sunt totul pe lumea asta. Ce coincidență!

Înviasem cu totul! Am dat drumul câtorva lacrimi în speranţa să mai alung din presiunea care îmi compresa întregul corp. Nu mă panichez în situațiile critice. Acționez rapid și eficient de cele mai multe ori, dar mă prăbușesc când reiau firul întâmplărilor. Mă descompun atunci când e vorba de copilul meu. Dar știu că e un copil și asta vine la pachet cu bune și cu rele. Antoniei îi era bine și … foame. Horațiu făcea glume: „Dacă voiați să fiu acasă în seara asta, poate rezolvam altfel.  Nu chiar așa!”. Eu începeam să văd partea plină a paharului: Antoniei putea să-i fie mai rău și Horațiu era cu noi într-o seară de sâmbătă.

 

Și totul e bine când se termină cu bine :)!

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

 

6 Comments on Copilul atomic și urgența de sâmbătă seara

  1. Copiii atomici sunt făcuți din material rezistent, să știi! Dar știu că ți-a fost greu. Alex și-a înfipt fruntea în muchia unui dulap intr-un noiembrie acum câțiva ani. Mă sunase bona disperată – am stat mai mult să o liniștesc pe ea. El nu a scăpat de copci (din acelea lipite, nu cusute) și are o cicatrice. M-am simțit atât de tristă când mă gândeam că fruntea lui perfectă va rămâne cu semn… La următoarele lovituri m-am speriat mai puțin, iar cu Sara sunt deja antrenată. 🙂 Bine că e bine Antonia.

    • Tu ai antrenament cu Alex :). Ştiu că e normal să aibă accidente, să cadă, să se lovească şi chiar să curgă sânge, dar fiind o zonă foarte sensibilă mi-am făcut nşpe mii de filme şi m-am învinovăţit (n-a fost cea mai bună atitudine) pentru că eram fix lângă ea. Într-un glob de cristal n-o pot ţine şi nici nu vreau. Ăsta să fie cel mai urât episod :)!

  2. Vai, am plans…mie Adela mi-a cazut din scoica pe gresie cand avea 6 luni. Mi-e rau si acum cand rememorez imaginea atunci. E firesc sa se intample, dar numai sufletul unei mame poate intelege…:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *