De curând, am fost la un workshop, prezentare, conferinţă, nu ştiu cum să o numesc, pe tema atragerii cooperării copilului prin joc. Subiectul mi s-a părut foarte interesant, pentru că suntem în perioada luptelor de putere şi caut soluţii pentru a le evita. Nu citesc foarte multe cărţi de parenting, iar cele care îmi ajung în mână sunt pe bază de recomandare. Informaţiile livrate de Brînduşa Milăşan, instructor de parenting certificat de către Hand in Hand Parenting şi Aware Parenting, la acest eveniment se bazează pe cartea „Jocul ataşamentului” scrisă de Aletha Solter. Pe parcursul serii, am avut nişte momente de tipul „Aha! De aia face x lucru” şi posibilitatea să-mi sedimentez anumite informaţii, să le aşez piesă cu piesă până când imaginea de asamblu a prins contur, ca un puzzle.

 

Nevoile copiilor 

 

Copiii noştri nu sunt nişte animăluţe pe care le dresăm. Nevoile lor sunt mai multe decât cele pe care le poate avea un animal. Ei nu au capacitatea să şi le exprime verbal. O fac prin comportamente. Tantrumurile, acele crize de furie intense, pot fi rezultatul neîmplinirii unei nevoi ori răbufnirea unor sentimente neplăcute pe care cei mici le-au acumulat (de exemplu, frustrare, copleşire, etc.). Nevoile psihologice principale ale unui copil sunt:

  • nevoia de conectare cu părintele
  • nevoia de control/de autonomie
  • nevoia de competenţă

Aceste 3 nevoi sunt înnăscute şi le purtăm cu noi toată viaţă. Comportamentele noastre sunt încercarea de a ne satisface nevoile, în mod conştient sau nu.

 

Unde greşim noi, părinţii?

 

Eu nu vă arăt pe voi cu degetul, ci îmi adun informaţiile, mă pun pe mine sub semnul întrebării şi observ greşelile pe care le-am făcut ori lucrurile care mi-au trecut prin cap, eronate şi ele.

  1. Trăim pe repede înainte şi uităm să fim prezenţi cu totul, cu corpul, sufletul şi mintea.
  2. Ne lăsăm influenţaţi de ce spun ceilalţi şi de miturile cu care am crescut.
  3. Ne batem cu pumnul în piept că ne creştem copiii 100% după instinct şi nu din cărţi. Sunt de acord că instinctul este important, dar şi informaţia contează. Ar trebui să învăţăm despre aceste nevoi ale copilului şi cum se manifestă ele pentru a-l ajuta să şi împlinească.
  4. Avem o optică greşită. În loc de „Copilul este rău, obraznic şi răsfăţat” ce ar fi să ne spunem că avem copii buni, cu nevoi pe care nu şi le pot exprima? Această abordare ne-ar ajuta să fim mai empatici şi să adunăm mai puţine frustrări.
  5. Recurgem la pedepse şi la recompense pentru a îi face pe copii să coopereze. Ştiaţi că pedepsele afectează ataşamentul şi copilul poate fi predispus la anxietate şi depresie? Pe de altă parte, pedepsele nu rezolvă motivele care stau în spatele unui comportament neplăcut. Anulează simptomele, plânsul, de exemplu, dar scopul este să găsim cauza pentru a rezolva problema. Recompensele anulează motivaţia intrisecă a copilului. El îşi va pierde interesul pentru activitatea pentru care este recompensat. Psihologii compară pedepsele şi recompensele cu ameninţarea şi mita.

 

Photo by Jordan Whitt on Unsplash

Ce putem face pentru a avea copii mai cooperanţi şi zile mai senine? 

 

  • Să nu mai oprim plânsul. Când copiii încep să plângă avem tendinţa să le spunem: „Nu mai plânge”; „Nu ai de ce să plângi”; „Gata cu smiorcăiala”. Ni se întâmplă să uităm sau să nu înţelegem că plânsul nu este un lucru rău, ci un mod prin care copiii se eliberează de stres. Ni se pare banal ca cei mici să plângă pentru că li s-a rupt biscuitele, farfuria este albă şi nu roşie, pantalonii sunt verzi şi nu albaştri, etc. Toate acestea sunt pretexte folosite pentru a-şi declanşa frustrările. Copiii se eliberează prin plâns cu condiţia ca plânsul să fie ascultat, părintele să fie acolo pentru copil, să îl mângâie şi să îl iubească. Pentru a înţelege mai bine plânsul şi pentru ca cei mici să nu-l vadă ca pe ceva negativ, vă recomand cartea „De ce plângem”. Nouă ne-a fost de mare folos.
  • Oferim prea multe informaţii în momentul nepotrivit. Când se declanşează o criză de furie dintr-un motiv aparent banal, încercăm să le dăm copiilor explicaţii în speranţa că vom înţelege ce le spunem şi se vor linişti. De cele mai multe ori, în acele momente, explicaţiile logice nu funcţionează. Copilul nu le poate înţelege. Are nevoie să fie înţeles şi iubit. Cu cât ne vom chinui mai mult să potolim plânsul, copilul va aduna şi mai multe frustrări şi îi vom transmite mesajul că ceea ce simte este anormal. În schimb, psihologii ne recomandă să denumim emoţia, să o validăm, pentru ca cel mic să se simtă înţeles şi acceptat.
  • Oferim prea puţine informaţii în anumite situaţii. Nu ne pregătim copiii înainte de o anumită acţiune. De exemplu, copilul se joacă şi urmează să ieşim din casă. Pentru o mai bună cooperare, celor mici trebuie să li se spună că plecăm în x minute. Nu au noţiunea timpului, dar îi anunţăm ce urmează să facem. Ştiu la ce să se aştepte. Le explicăm de ce plecăm şi unde mergem. Le dăm posibilitatea să aleagă: „Vrei să te îmbraci cu bluza roşie sau cu cea galbenă?”, „Vrei să îţi iei cu tine iepuraşul sau cartea cu animale?”. Când le propunem ceva, să facem în aşa fel încât propunerea să sune cât mai distractiv. Atunci vor fi mult mai deschişi să coopereze. Aici am vorbit despre alegeri şi cum am ales să procedăm în privinţa lor.
  • Să găsim soluţii împreună. Copiii sunt mai predispuşi să coopereze atunci când soluţiile sunt agreate împreună, nu impuse. În cazul copiilor sub 2-3 ani este puţin probabil ca acest punct să se aplice dar, în cazul copiilor mai mari, merită încercat. Este o metodă pe care eu deja o aplic cu fetiţa mea (3 ani şi 4 luni). Un exemplu ar fi ordinea la ea în cameră, la jucării şi pe rafturile cu cărţi. În loc să îi spun „Aranjează-ţi cărţile/jucăriile”, o întreb cum crede ea că am putea proceda ca lucrurile să fie mai ordonate, la locul lor şi să le găsim mai uşor. Precizez că am ales împreună cu ea locul fiecărui obiect din cameră. Ea poate veni cu soluţia să le aranjeze singură (mai rar), în acel moment sau mai târziu ori să le aranjăm împreună. Eu sunt de acord să facem ordine împreună, dar încerc să stabilesc timpul care se pliază pe programul meu.

 

Vă las un articol despre importanţa ataşamentului în dezvoltarea creierului copilului.

Râsul este cealaltă cale prin care copiii se eliberează de stres. Într-un articol viitor, voi reveni cu partea practică, cu exemple de jocuri care îi ajută pe copii să-şi dezvolte inteligenţa emoţională, să-şi împlinească nevoile pe care le-am amintit mai sus.

Sper să vă fie de folos!

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *