Eu: Antonia, vrei să îţi iei astăzi rochiţă sau pantaloni cu tricou?
Ea: Rochiţă.
Eu: Pe care o alegi din astea 3?
Aşa ne începem dimineţile. Alegem hainele împreună. Adică, eu o întreb ce ar vrea să îmbrace şi îi propun variante. Ştiu că metoda este destul de diferită de modul în care am fost noi crescuţi. Majoritatea am crescut pe stilul „eu fac regulile, eu sunt şeful, tu eşti mic şi trebuie să mă asculţi”. Nu rezonez cu această abordare şi mi-am dorit întotdeauna ca Antonia să crească liberă, să simtă că poate să facă alegeri, că poate decide atunci când situaţia o permite. Dar când ne lăsăm copiii să aleagă? Ce decizii ar trebui să li se permită să ia şi de ce?
Noi pornim pe principiul că suntem o familie, fiecare membru având mai multă sau mai puţină experienţă dintr-un anume punct de vedere, dar toţi avem dreptul la o părere. Trăim sub acelaşi acoperiş, suntem diferiţi, de vârste diferite şi cu personalitate proprie. Eu îmi întreb copilul cu ce vrea să se îmbrace, ce ar vrea să mănânce (înainte să mă apuc de gătit), unde şi-ar dori să mergem sau ce i-ar plăcea să facem atunci când avem o zi doar pentru noi, dacă vrea să facem lucrurile în ordinea x sau y şi aşa mai departe.
De ce să ne lăsăm copiii să facă alegeri?
Pentru copii, cuvântul „decizie” sună foarte important, poate chiar copleşitor. Noi am încercat mereu să îi explicăm Antoniei că sunt cazuri când poate decide, când decizia îi aparţine 100% şi nu încerc în niciun fel să o influenţez, dar sunt dăţi când noi, părinţii, alegem pentru ea, în privinţa unor aspecte cum sunt sănătatea sau siguranţa. Am încercat să o fac să înţeleagă că există niveluri diferite ale deciziilor şi că o decizie poate fi bună sau mai puţin bună şi că ne asumăm consecinţele ei. De ce consider că este important să aibă propriile ei decizii?
Pentru o mai bună cooperare
Nu ne afectează cu nimic dacă cel mic alege să mănânce la micul dejun cereale cu lapte sau terci cu fulgi de ovăz. Dar atunci când copilul decide ce mănâncă, când se ţine cont de părerea lui, se simte puternic, important, ascultat. Nu simte relaţia cu părintele ca pe una de putere, ci de parteneriat. Va vedea că ceea ce vrea el contează. Astfel va fi mai cooperant pe alte părţi. De exemplu, nu va aduna la fel de multe frustrări pe care să le descare fix în momentul în care trebuie să se încalţe pentru a ieşi pe uşă.
Experienţa îl va învăţa să ia deciziile bune
Când avem de luat o decizie şi copilul este implicat în tot acest proces, i se explică de ce facem lucrurile într-un fel sau altul. Asta îi dezvoltă gândirea critică, abilitatea de a lua decizii. Practic vorbind, în loc să îi spun fetiţei mele „Îţi iei pantofii sport, nu sandalele decupate”, aleg să îi explic alegerea mea, dar fără să mi-o impun: „Cred că ar fi mai bine să îţi iei pantofii sport decât sandalele decupate, pentru că afară plouă. Dacă îţi iei sandalele, te vei uda la picioare şi nu cred că-ţi va plăcea senzaţia. Şi e posibil să îţi fie frig.” Eu i-am explicat, dar o las în continuare pe ea să aleagă, atunci când se poate. Asta nu înseamnă că iese din casă în sandale la -10 grade. Eu consider că argumentele îi permit copilului să înveţe să aleagă.
Îl ajută să se exprime şi să fie autentic
Alegerile pe care le facem sunt un mod de exprimare. Cred cu tărie că fiecare copil are, de la cea mai fragedă vârstă, propria lui personalitate. Impunerea unor alegeri, vestimentare ori legate de jucării şi activităţi, de exemplu, îi vor îngrădi exprimarea şi dezvoltarea personalităţii. Şi ce dacă rochiţa cu buline nu se asortează cu ciorapii în dungi? Cu cât alegerile sunt mai multe, cu atât gusturile şi preferinţele vor evolua.
Economisim timp şi avem zile mai liniştite
De exemplu, dimineaţa, cu cât încerc să îi impun mai mult un lucru, cu atât mă lovesc de refuzuri mai categorice, adesea însoţite de crize de furie. Atunci când are opţiuni, când o las să aleagă, lucrurile merg mai repede şi mai bine.
Ne consolidăm relaţia
Sesiunile de shopping nu sunt tocmai pe placul copiilor. Evităm să-i ducem cu noi la cumpărături şi preferăm să alegem noi pentru ei. Şi aici lucrurile depind de context. Nu o întreb pe Antonia dacă să cumpăr iaurt grecesc sau cu fructe, pentru că eu decid ce alimente consumăm, dar am învăţat să facem altfel de cumpărături împreună. Aici mă refer din nou la haine şi încălţăminte. Pe măsură ce fetiţa mea a crescut, a refuzat să poarte unele haine sau pantofi pe care i-am cumpărat fără ea. Asta m-a învăţat să o iau cu mine de câte ori trebuie să îi reînnoiesc garderoba. Încerc să nu pierdem prea mult timp prin magazine, să mă duc la sigur, să îi ofer opţiuni şi ea să aleagă. Şi funcţionează! Dacă ea îşi alege hainele direct din magazin, evit să dau pe ele banii degeaba. De exemplu, a avut 2 perechi de pantofi pe care, timp de mai bine de 3 luni, a refuzat să îi poarte. Erau cumpăraţi online, fără ca ea să fi avut ceva de spus în privinţa lor. Dacă mergem la cumpărături împreună ori dacă îi arăt ce plănuiesc să îi cumpăr, îmi spune din start ce îi place şi ce nu.
Alegerile copilului îmi ştirbesc mie, părintelui, autoritatea?
Eu zic că nu. Dacă las uneori deoparte controlul, dacă îi permit uneori ei să îl deţină, asta nu înseamnă că se dezlănţuie haosul, că nu mai ştim cine este părintele şi cine este copilul. Aleg să văd lucrurile diferit: eu setez cadrul şi ea îl umple. În mod practic, eu îi expun variantele şi ea alege, dar alege din variantele pe care eu i le-am oferit. Eu am lăsat-o să deţină controlul treptat, astăzi să decidă într-o singură privinţă, mâine să fie două aspecte pe care să le poată decide. Când sunt mici, copiii pot fi copleşiţi de variantele care li se oferă. Eu aleg întotdeauna să îi expun 2 sau 3 opţiuni, nu mai multe. Specialiştii consideră că acest proces de luare a deciziilor îi fac pe copiii să fie mai responsabili şi mai independenţi şi ne recomandă să îi lăsăm să facă greşeli. De exemplu, să iasă pe ploaie în sandale, dacă asta poate fi considerată o greşeală. Să simtă pe propria piele ce presupune alegerea lor. Micile greşeli le vor servi ca experienţe din care vor învăţa să facă alegeri mai bune în viitor. Când eu mă apropiam de vârsta adolescenţei, mama avea o vorbă: „Tu trebuie să ai propriile tale greşeli şi experienţe chiar dacă ele te vor face să dai cu capul în gard şi dacă eu ştiu asta de la bun început. Degeaba eu îţi spun că vei da cu capul în gard, pentru că asta nu te va ajuta să înveţi nimic. Trebuie să simţi cum este lovitura dată de gard. Apoi să ştii ce să faci mai bine data viitoare.” De ce să nu aplicăm asta şi cu copiii mai mici, în contexte adaptate vârstei?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram