Copilul meu nu (mai) mănâncă! De la un copil mâncăcios la unul mofturos.

Știți cum e să ai un copil care să mănânce (aproape) orice îi pui în față și să îți fie cumva jenă să vorbești despre asta, pentru că majoritatea mamelor se chinuie tocmai pentru ca puii lor să mânânce? Știți cum e ca cel mic să mănânce mult, să ceară supliment aproape de fiecare dată și tu, ca mamă, să te întrebi dacă trebuie să-i reduci cantitatea, dacă prea multă mâncare nu îi face rău? Am fost în această situație și încercam să mă abțin să vorbesc despre ea, pentru că eram conștientă că acest subiect le provoacă o durere altor părinți. M-am considerat norocoasă și mi-am spus că îi voi limita porțiile Antoniei atunci când voi vedea primul strat de grăsime pe burtică. Nu am ajuns acolo.

Perioada fără mofturi, cu porții generoase de mâncare s-a terminat undeva pe la vârsta de 3 ani. A început să refuze din preparatele ei favorite, să respingă legumele și tot așa până am ajuns să accepte doar câteva feluri de mâncare. Mi-am spus că este, cu siguranță, o perioadă ca multe altele (așa cum sunt puseurile, salturile mentale, perioadele cu anumite preferințe) și că va trece așa cum a venit, însă această perioadă s-a încăpățânat să își intre în drepturi mai mult timp decât m-am așteptat. Simt că am început să o depășim în urmă cu vreo 7 luni, deci după aproximativ un an în care și-a făcut de cap.

Cum a arătat această perioadă plină de refuzuri și care au fost consecințele

Cea mai mare aversiune a Antoniei a fost față de legume. Singurele legume agreate au fost cartoful dulce și morcovul crud. A refuzat categoric supele și ciorbele, indiferent dacă erau preparate tradițional sau sub formă de creme. Singura supă acceptată a fost cea de pui cu tăieței. Leguminoasele, avocado și carnea roșie au fost și ele șterse de pe lista de posibile alimente și nici astăzi nu i-au intrat în grații. A ajuns să refuze inclusiv brioșele, ouăle, pastele tartinabile, iaurtul, etc. Practic, pe lista de alimente agreate au rămas cerealele și pseudo-cerelele, mai puțin quinoa, câteva brânzeturi, pastele, câteva fructe, carnea de pui, peștele, mămăliga, laptele vegetal, budinca de chia și cam atât. Au mai existat mici excepții, alimente pe care să le accepte, cu chiu, cu vai, dar cam așa s-a prezentat situația, cu aceste posibilități. Lucrul care mă liniștea cumva era că, dacă mânca ceva ce îi era pe plac, mânca pe săturate.

Dacă perioada cu refuzuri repetate ar fi fost scurtă, nu mi-aș fi făcut prea multe griji, dar, cum v-am spus, la noi a ținut o perioadă însemnată de timp, care, așa cum era de așteptat, și-a pus amprenta asupra sănătății. Clinic, Antonia era bine, însă acum a fost momentul în care, împreună cu pediatra ei, am zis că ar trebui să încep să îi fac analizele anuale (la 4 ani i le-am făcut pentru prima oară). Sinceră să fiu, mă așteptam ca rezultatele analizelor să fie dezastruoase și să fie valori scăzute la majoritatea mineralelor și vitaminelor. Fierul a fost singurul care a indicat o carență pe care acum încercăm să o corectăm. Ajungându-se la anemie, aceasta a avut o influență negativă și asupra apetitului Antoniei.

Ce am/nu am făcut

Am să vă dau aici câteva exemple succinte legate de experiența mea și promit să revin cu un articol în care să dezvolt subiectul și să vă povestesc care au fost/sunt metodele mele pentru a o reîmprieteni pe Antonia cu mâncarea.

♦ Nu am forțat-o să mănânce și nu am amenințat-o în acest sens. În schimb, din disperare, au fost momente în care am condiționat-o. Nu sunt mândră de asta, nu încerc să-mi găsesc scuze, dar începeam să mă simt depășită de situație.

♦ În primul rând, am încercat eu să îmi schimb optica și atitudinea. Disperarea mea devenise vizibilă în așa fel încât punea presiune pe copilă și o făcea să fie și mai reticentă față de mâncare.

♦ Nu am mințit-o că alimentul x ar fi un altul, cu o singură excepție. I-am spus că mănâncă pui și, de fapt, era curcan.

♦ Am discutat cu ea cât de poate de sincer, pe înțelesul ei, și pediatra a făcut la fel de partea ei. Am încercat să îi explic lucrurile pe înțelesul ei, să vin cu exemple care să îi fie ușor de înțeles, să îi explic care sunt consecințele atunci când alimentația nu este variată. Aici m-a ajutat și grădinița, pentru că am mers pe aceeași linie. De exemplu, înainte să refuze un aliment, trebuie să îl guste. La fel se întâmplă și la grădiniță.

♦ Tot la nivel de discuție, i-am spus că nu putem înlocui mesele cu ceva dulce, gust pe care îl apreciază, dar putem mânca și alimente dulci dacă burtica este sătulă cu mâncare. Nu am văzut-o ca pe o formă de condiționare și nu am folosit dulcele pe post de recompensă.

♦ După explicații, am rugat-o să vină cu propuneri. Cum crede ea că am putea remedia problema mâncării, ce ar vrea să încerce, în ce mod, ce nu ar vrea să guste sub nicio formă, etc. Practic, am încercat să aplic soluțiile de comun acord cu ea, să se simtă implicată în tot acest proces.

♦ După povești și explicații, am trecut la compromisuri. Eu i-am făcut câteva propuneri cum putem proceda mai departe și ea mi-a spus ce nu vrea să facă, de exemplu, să guste broccoli. I-am spus că îi respect decizia și nu va avea absolut deloc broccoli în farfurie, dar că și ea, de partea ei, trebuie să se țină de înțelegerea făcută.

♦ La noi nu a funcționat puterea exemplului. Eu și soțul meu mâncăm destul de echilibrat și legumele se regăsesc în farfuriile noastre cel puțin la una dintre mese.

♦ Nu am renunțat să găsesc soluții, să îi propun diferite alimente și am refuzat să intru în această spirală dictată de ea, asta în ciuda refuzurilor vehemente de care m-am lovit.

Nu există o rețetă care să garanteze succesul

Cu toții ne dorim ca cei mici să aibă mese regulate și echilibrate, nu? Vrem să știm cum putem să le asigurăm hrana de care au nevoie. Judecând după experiența mea, vă pot spune că nu există o rețetă general valabilă care să ne garanteze succesul, care să ne asigure că copilul nostru va mânca de fiecare dată cu poftă, porții rezonabile și alimente variante. Tot din experiență știu că dacă avem un copil mâncăcios în primii săi 2-3 ani de viață, asta nu înseamnă că își va păstra obiceiurile și mai târziu sau invers, că un copil care nu prea mănâncă în primii 2-3 ani, va continua să facă la fel în următorii 20. În schimb, cred că fiecare mamă are frământări legate de alimentația copilului. Vreau să cred că fiecare dintre noi căutăm soluții pentru a pune pe masă hrană variată, corespunzătoare dezvoltării armonioase a copilului.

La voi cum stau lucrurile? Cum se împacă cei mici cu mâncarea? Care sunt dificultățile de care v-ați lovit din acest punct de vedere?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.