Recomandă o carte (#3/2024): „Ține-ți copiii aproape”

Titlu: „Ține-ți copiii aproape: de ce părinții trebuie să conteze mai mult decât anturajul”

Autori: Gordon Neufeld și Gabor Mate

Editura: Curtea Veche

An apariție: 2023

Nr. de pagini: 477

Cartea o puteți cumpăra de aici (are un preț bun) → link carte

Cred că este cartea de parenting în care am subliniat cel mai mult, căreia i-am îndoit cele mai multe colțuri în speranța că atuci când o voi răsfoi din nou, să-mi fie evidente ideile cu care am rezonat ori pe care le-am considerat a fi importante de ținut minte.

„Ține-ți copiii aproape” este o carte scrisă de Gordon Neufeld, psiholog cu experiență clinică (de câteva decenii) în psihologia dezvoltării copiilor și tinerilor, meritele fiindu-i recunoscute la nivel internațional, în colaborare cu Gabor Mate, medic canadian de origine maghiară, specialist în domeniul îngrijirii paliative și autor de bestsellere, autor pe care cred că îl știți deja.

Mai jos, încerc să vă dau câteva detalii despre structura cărții și subiectele abordare, eventual să adaug câteva idei care mi s-au părut importante, dar, cum vă spuneam mai sus, sunt prea multe pentru a le putea cuprinde într-un articol. Așadar, sper ca temele principale legate de conținutul cărții, pe care le veți regăsi mai jos, să vă ajute să vă faceți o idee de ansamblu.

Structura cărții

Cartea este structurată în 6 părți.

Partea întâi – Fenomenul orientării spre anturaj

În această secțiune, se insistă pe ideea că părinții sunt mai importanți ca niciodată, se explică de ce anumite atașamente sunt distorsionate și instinctele sabotate și de ce noi, părinții, pierdem controlul. Este clar exprimată ideea că doar relația de atașament poate oferi contextul adecvat pentru creșterea și educarea copiilor, iar contactul cu diverși camarazi nu este nefiresc, ci faptul că aceștia au ajuns să-și exercite o influență dominantă.

Partea a doua – Sabotaj: modul în care orientarea spre anturaj subminează parentingul

De ce se disipează puterea de a fi părinte? Când atașamentul acționează împotriva noastră? De ce devin copiii neascultători? Aceste întrebări își găsesc răspunsurile în cea de-a doua partea a cărții.

Puterea nu înseamnă forță, ci autoritatea spontană de a fi părinte, care decurge dintr-o relație aliniată corespunzător cu copilul. Cu cât un părinte dispune de mai multă putere, cu atât va avea nevoie de mai puțină forță în activitatea de parenting de zi cu zi. Avem nevoie de putere pentru că avem responsabilități.

„Ne grăbim să presupunem că tinerii nu ne ascultă pentru că nu știm noi cum să-i facem să asculte, că nu sunt cuminți pentru că noi nu am învățat încă trucurile potrivite, că nu sunt suficient de respectuoși față de autoritate pentru că noi, părinții, nu i-am învățat să fie respectuoși. Cu toate astea, ne scapă esențialul: ceea ce contează nu este vreo abilitate a părinților, ci relația copilului cu adultul care își asumă responsabilitatea. 

Atunci când ne concentrăm în mod îngust asupra a ceea ce ar trebui să facem, devenim orbi la relația noastră de atașament cu proprii copii și la neajunsurile acesteia. Calitatea de părinte este înainte de toate o relație, nu o abilitate care trebuie dobândită. Atașamentul nu este un comportament care trebuie învățat, ci o conexiune care trebuie căutată.”

Partea a treia – Blocați în imaturitate: modul în care orientarea spre anturaj împiedică dezvoltarea sănătoasă

În partea a treia a cărții, se discută despre fuga periculoasă de sentimente, despre imaturitatea copiilor, despre motivele pentru care agresivitatea este una dintre cele mai comune nemulțumiri exprimate de părinți și profesori (creșterea ei fiind dovedită prin intermediul statisticilor), dinamica formării agresorilor și victimelor, ce atribute și „puteri” capătă sexul în rândul adolescenților.

Autorii explică ce aduce orientarea spre anturaj: copiii devin mai vulnerabili, își pierd scutul de apărare împotriva stresului și devin sensibili la interacțiunile insensibile dintre copii. De asemenea, analizează 5 moduri semnificative în care anturajul împiedică dezvoltarea copiilor, dar și în ce mod acesta favorizează agresivitatea.

„Orice semn de vulnerabilitate la un copil tinde să fie atacat de cei care sunt deja închiși emoțional pentru a nu fi vulnerabili.”

„Cheia pentru activarea maturizării este să te îngrijești de nevoile de atașament ale copilului. Subiectul maturizării este caracterizat de un paradox: dependența și atașamentul stimulează independența și separarea autentice.”

„Aproape întotdeauna, într-o formă sau alta, sexul are legătură cu atașamentul. În viețile adolescenților noștri, el este, cel mai adesea, o expresie a nevoilor de atașament neîmplinite.”

Partea a patra – Cum să îți ții copiii aproape (sau să îi recâștigi)

Până în acest punct al cărții s-a arătat cât de mult s-au pierdut din instictele părintești în societatea noastră. Copiii noștri se conectează cu niște ființe imature care nu îi pot îndruma spre maturitate. Acum căutăm soluții. Cum ne putem (re)câștiga rolurile noastre naturale, de modele, mentori, lideri la care copiii să se raporteze pentru a găsi îndrumare? Pe scurt, privilegiem „dansul atașamentului”, adică ne concentrăm în mod conștient pe instinctele de apropiere și ne construim rutine de apropiere a copiilor noștri în viața de zi cu zi. În carte sunt exemplificați câțiva pași în acest sens.

Partea a cincea – Prevenirea orientării spre anturaj

Această secțiunea este foarte interesantă, pentru că, în linii mari, contrazice multe dintre practicile și credințele părinților din zilele noastre. Noi ne împingem copiii spre socializarea cu alți copii, să aibă cât mai multă interacțiune cu aceștia, însă „până când copilul nu manifestă o relație cu sine, nu este pregătit să dezvolte relații autentice cu alți copii. Drept urmare, este mult mai bine să-și petreacă timpul interacționând cu adulții care îl îngrijesc sau angajându-se în jocuri creative de unul singur.”

„Prieteniile pe care le putem accepta sunt cele care nu-i îndepărtează de noi – în mod ideal, acestea vor implica alți copii ai căror părinți ne împărtășesc valorile și recunosc importanța atașamentelor față de adulți.”

Această parte a cărții ne îndeamnă și să refacem ideea de sat al atașamentului așa cum exista ea în alte vremuri, când mai mulți adulți erau implicați, într-un fel sau altul, în creșterea copiilor.

Partea a șasea – Postfață pentru era digitală (Cum să-ți ții copiii aproape în era internetului, a telefoanelor mobile și a jocurilor video)

„Cel mai bun moment pentru a permite conexiunea mediată digital este după ce copilul a avut parte de momente de conexiune caldă și satisfăcătoare cu familia. Nu ar trebui pur și simplu să restricționăm fără a satisface nevoia subiacentă. Pentru a proteja aceste momente de conexiune satisfăcătoare, trebuie să creăm zone fără dispozitive digitale în locuințele și în programul nostru.”

Las aici încă un pasaj din carte care s-ar putea să aducă alinare unor părinți și să-i lămurească pe alții: „Copiii au mult mai multă nevoie de adulți decât de alți copii. Părinții nu au de ce să se simtă prost pentru că cei mici nu au frați și nici nu ar trebui să se simtă obligați să umple acel vid cu prieteni.”

Sunt curioasă dacă ați citit cartea și în ce măsură ați rezonat cu ideile expuse.

Vă las alte câteva titluri ale unor cărți care mi-au plăcut: 

• „Neuroplasticitatea: secretul longevității creierului”
• „Factfulness: zece motive pentru care interpretăm greșit lumea și de ce lucrurile stau mai bine decât crezi”
• „Dansul furiei”
• „Terapie 1 la 1 cu sinele tău”
• „Când corpul spune nu: costul stresului ascuns”

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.