Sursa foto: Pexels.com

 

O să-mi spuneți că habar n-am eu de războaie. N-am cum să știu multe despre acest subiect pentru că m-am născut în anul Revoluției. Știu despre război ca majoritatea dintre noi, din manualele de istorie. Dar mai știu și povești trăite de oameni dragi. Am întâlnit refugiați. Am citit cărți. Concluzia este aceeași …

… războiul desparte oameni, uneori pentru totdeauna.

… războiul sfâșie suflete și bucăți din oameni.

… războiul îndoliază și îndurerează până în măduva oaselor.

… războiul schilodește trupuri, minți și suflete pentru totdeauna.

 

Poveștile bunicului 

În curând, se împlinesc 3 ani de când nu-l mai am pe bunicul. Era blând, bun, cald, cu vorba domoală, un om cum rar întâlnești. Asta spun toți cei care l-au cunoscut. Pe lângă toate astea, bunicul meu avea sufletul schilodit de evenimentele trăite pe propria-i piele în cel de-al doilea război mondial. Avea 6 ani când războiul a debutat, vârsta Antoniei, și 12 ani când acesta s-a încheiat.

Știți ce îmi plăcea să fac cu bunicul? Să mă pun cu el în pat, la pieptul lui și să-mi povestească „de demult”. Cuibărită în brațele lui, poveștile aveau o altă rezonanță. Am crescut cu poveștile lui despre război. Amintirile lui erau foarte prezente. Bineînțeles că, de-a lungul timpului, mi-a repetat câte o întâmplare de zeci de ori, dar fără să omită vreun detaliu. Îmi aduc aminte perfect cum îmi spunea despre cruzimea rușilor, inclusiv a rusoaicelor, cum le-au împușcat vaca printre picioarele mamei lui, cum toți frații, 7 la număr, împărțeau câte o bucată de mămăligă, că nu aveau mai mult în acele vremuri. Pentru bunicul meu, drama războiului s-a sfârșit cu o altă dramă, moartea fratelui său. Ștefan a găsit o grenadă și a declanșat-o fără voia lui.

Poveștile bunicului meu mi se păreau desprinse din cărți. Astăzi realitatea lui se repetă nu departe de noi. N-aș fi crezut vreodată că, în 2022, după atâtea instituții, tratate, proceduri și măsuri de toate felurile, am mai putea fi martorii unui război în Europa.

 

Primii refugiați pe care i-am întâlnit

În primii mei ani de om mare, prin prisma jobului de atunci, am cunoscut, în Luxemburg, refugiați din Kosovo și Bosnia Herțegovina, deși războaiele din aceste țări se stinseră de ani buni. Refugiații erau veniți de curând, familii cu copii care ne-au povestit, așa cum au putut mai bine, tragedia prin care au trecut și cum, de fapt, conflictele nu încetaseră. Pierduseră tot, dar se mai aveau unii pe alții într-o țară străină a cărei limbă le era necunoscută. În preajma Paștelui, după o acțiune de CSR (a companiei pe care o reprezentam) în clădirea devenită noua casă a refugiaților, am mers acasă și am plâns. Și astăzi îmi aduc aminte perfect chipul inocent, ochii de un albastru al cerului senin, părul blond și ondulat al uneia dintre fetițe. Am „ajuns” cu greu la ea, dar, în cele din urmă, s-a deschis, s-a jucat cu noi și a reușit să fie exact ceea ce era … un copil inocent al cărui suflet era schilodit de conflictele din țara sa.

 

Sursa foto: Pexels.com

 

Astăzi

Astăzi sunt nepoata bunicului meu, femeia care a întâlnit refugiați prin prisma jobului, omul care suferă pentru durerea altui om, mama care vrea o lume sigură pentru puiul ei, cetățeanul care vrea pace pe pământ.

Astăzi am înțeles că poveștile bunicului pot să reînvie, că refugiații cu suflete și trupuri schilodite vor fi și mai mulți, că durerea va fi și mai mare, că puiul meu nu poate trăi într-un glob de cristal chiar dacă, uneori, recunosc că mi-aș dori asta. Cât despre pace, mă rog pentru ea, însă adevărul este că nu știm încotro se îndreaptă lumea.

Astăzi știu și că oamenii pot fi OAMENI, iar mobilizarea din ultimele zile a societății civile îmi dă speranță pentru viitor. Sunt mândră de români, de exemplul de solidaritate pe care îl arată. Dacă războiul poate avea vreun aspect pozitiv, atunci despre acesta este vorba: mărinimia și solidaritatea oamenilor.

 

Oportunitatea

Războiul nu-i pe teritoriul României, dar ne afectează, într-un fel sau altul, pe fiecare dintre noi. Ce ne rămâne de făcut? Câteva oportunități în mijlocul acestei tragedii: 

… să ajutăm așa cum putem mai bine, cum simțim că e potrivit să o facem. Să ne documentăm puțin înainte de a dona bani, pentru că au apărut tot felul de înșelătorii. 

… să fim recunoscători pentru ceea ce avem oricât de clișeic ar putea suna. Să fim recunoscători pestru astăzi, pentru ai noștri, pentru ceea ce avem.

… să fim mai buni noi între noi, pe timp de pace sau de război, în trafic sau în mall, la munte sau în fața blocului. Cred că avem nevoie de mai multă bunătate în lume, de mai puțină judecată și priviri încruntate. 

 

„Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.”

(J. F. Kennedy)

 


Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.