Cuplul nostru este orientat în aceeaşi direcţie. Nu avem un cap al familiei şi niciunul dintre noi nu-i mai presus decât celălalt. Suntem într-un parteneriat cu drepturi egale … și responsabilități distribuite cam inegal. Există lucruri care trebuie făcute, unele care ne fac plăcere şi altele pentru care am procrastina la infinit. Dar cum treaba asta cu procrastinarea ne ajunge din urmă, trebuie să le facem şi pe alea … în cele din urmă. De exemplu, mie nu-mi place să schimb lenjeriile de pat şi el n-ar spăla vasele (noroc cu maşina de spălat vase, că mașina de schimbat lenjerii nu s-a inventat).
Amândoi avem vieţi profesionale şi le-am avut şi înainte de naşterea fetiţei noastre. Doar că, de când a apărut copila, nu mai facem ce vrem noi şi când vrem noi, nu ne mai tolănim pe canapea după o zi de muncă, nu mai mâncăm ce şi când apucăm (motivul fiind, la vremea respectivă, un frigider în care bătea vântul), ş.a.m.d. De când suntem părinţi, munca zilnică s-a înmulţit, responsabilităţile şi ele, iar timpul a rămas acelaşi.
Viaţa noastră din perioada cu copil mic şi până în prezent
El, proaspătul tătic, a plecat la muncă (avea un orar care mă frustra, însă acesta nu se putea schimba), iar eu am rămas acasă cu copila. Viaţa profesională nu mai era şi nici ce făceam într-o zi întreagă nu se (prea) cunoştea. Nu ştiu dacă mă rupeam neapărat cu munca, dar ştiu că creierul meu era ca un circuit mereu pornit, mereu în acţiune. La nivel mental, unul dintre cele mai obositoare lucruri era să fiu „Aia care trebuie să le ştie/ţină minte pe toate” (şi încă sunt, dar am devenit mai obişnuită cu „job-ul” ăsta). În fişa acestui „post”, găsim de toate pentru toţi şi aici se includ răspunsuri la întrebări cum ar fi: „Unde îmi sunt pantalonii x?” (când primesc această întrebare, îi reamintesc că locuim împreună de ceva vreme); „Unde mi-am pus y lucru?”; „Trebuie să mergem acolo?” (deşi treaba era anunţată de vreo 2 săptămâni). Nu ştiu de ce, dar presimt că şi la voi scenariile sunt similare.
Acestui job, de „Aia care trebuie să le ştie/ţină minte pe toate„, i se adaugă toate acele lucruri care ţin de copil: programări, documentări (adesea îmi spune să citesc eu şi să îi fac un rezumat), observaţii de tot felul (are copila o bubă pe nu ştiu unde) şi grijile (nu zic că nu le împărţim, transferăm de la unul la altul, dar la mine sunt mai intense, ca să nu le spun exagerate, deci mă și consum mai mult).
La aşa-zisul job de mai sus, se adaugă jobul început după maternitate (ăla la care sunt plătită pentru ceea ce fac). Mintea mea este într-o continuă alergătură, de la o listă la alta, dintr-o direcţie virează brusc în alta, de la „n-am scos carnea din congelator” la „să organizez cadourile de Crăciun din timp”.
Suntem construiți în mod diferit
Bărbaţii sunt perfect capabili să ducă şi ei aceste încărcături psihice, dar la ce bun dacă cineva a făcut-o întotdeauna în locul lor? Şi încă ceva, vrem sau nu să recunoaştem, femeile şi bărbaţii sunt construiţi diferit. Atât de diferit încât unele lucruri sunt complet invizibile pentru bărbaţi. Câteva exemple:
Chestiile generale. Eu mă gândesc aici la călcat, spălat, bagaje atunci când plecăm undeva, la reorganizarea dulapurilor, de ce avem nevoie cu toţii în sezonul care vine, cum să programez x şi y lucru în funcţie de programul fiecăruia, să avem ce trebuie în frigider, să ţin bugetul sub control, etc. Şi ghiciţi ce? Sunt lucruri care necesită timp, care-mi „aleargă” prin minte, mă consumă şi, în final, când sunt făcute, nu se prea vede munca din spatele lor. Excepţie face situaţia în care schimb ordinea lucrurilor şi soţul nu îşi găseşte câte ceva. Bine, uneori mă întreabă înainte să deschidă dulapul. (E mai simplu, nu?!)
Copila. Eu sunt cea care se gândeşte cam la tot ceea ce ţine de activităţile ei de la grădiniţă (recunosc că soţul le ţine şi el, în mare parte, evidenţa), ce are nevoie în următorul sezon, să decid ce este în acord cu interesele şi personalitatea ei (jucării, activităţi, etc.), îmi torturez conştiinţa cu întrebări de genul „Şi dacă nu fac suficient?”; „Nu petrecem împreună cât timp aş vrea. Unde să mai găsesc nişte timp?”; „Nu a ieşit prea mult afară în ultimele x zile!” (+altele), programări la medic, spectacole de văzut, etc.
Relaţiile cu familia şi prietenii. Vine ziua lui x. Aleg cadoul în funcţie de relaţie, interese, buget, personalitate … toate trec pe la mine prin minte. Fac lista cu cadouri de Crăciun, din timp. Trec cadourile potenţiale, caut cadourile, mă răzgândesc, cumpăr sau renunţ și o iau de la capăt cu căutările. Încerc să ţin minte zilele de naştere, să îi sun pe cei de la distanţă suficient de des (nu îmi iese), să îi surprind plăcut pe cei dragi, să planific vizite, să mă pregătesc pentru unele dintre ele, să ieşim în gaşcă, cu şi fără copii, etc. Şi astea tot prin căpşorul meu trec.
Calendarul. Fac programul familiei din aproape fiecare weekend, anticipez weekendurile blocate, plănuiesc vacanţe şi ieşiri, am grijă să ţin minte programările fiecăruia, încerc să nu uit şedinţele de la grădi, evenimentele pentru care m-am arătat interesată şi am zis că ar fi bine să le bifăm, etc. Mintea mea este un întreg calendaro-planner.
Planificarea meselor. Nici aici lucrurile nu-s foarte roz. Musai să ţin cont de preferinţe (în general, suntem 3 oameni cu 3 gusturi diferite) şi să fim cu toţii mulţumiţi, să fac cumpărăturile necesare, să echilibrez dulcele şi săratul, să împlinesc dorinţele culinare ale copilei (nu-i o obligaţie, dar o fac de drag), să planific timpul pentru gătit, să gătesc, să nu mâncăm prea târziu … şi tot aşa.
Nevoile. Să avem cu toţii paharul emoţional plin. Să avem timp împreună, să avem timp în doi, să ne dăm timp să vorbim, să îmi ajut copilul să îşi gestioneze emoţiile, să găsesc eu soluţia să mi le gestionez pe ale mele, să îi explic soţului de ce am unele ieşiri, să îl înţeleg pe el de ce le are … şi lista poate continua.
Cert este că mamele au liste peste liste. Țin sub control frigiderul, casa, coșul de rufe, dulapul, necesitățile și plăcerile celor din familie, calendarul, mâncarea, etc. Și, de multe ori, acestea sunt peste job-ul lor de 8 ore. Sunt ele cumva mai organizate, în mod nativ, decât bărbații? Nu știu, dar cred că sunt cu ceva mai obosite, stresate și agitate decât ei.
Noi încercăm să ne împărțim în mod cât mai echitabil responsabilitățile care țin de casă și de familie, dar cumva le distribuim prost, pentru că tot la mine se regăsesc cele mai multe. O grijă pe care recunosc că nu o am este plata facturilor. Nu monitorizez nimic din acest punct de vedere. În rest, trăiască listele, foaia, pixul … și memoria.
La voi cine e cu listele și cum vă împărțiți responsabilitățile?
Tot pentru noi, fetele:
- Reluarea activităţii profesionale, una dintre cele mai mari provocări pentru (mine) mame
- Cezariană vs. naşterea naturală
- Cum îmi organizez bugetul lunar?
- Munca de la birou sau de acasă? Munca de acasă nu este pentru toată lumea.
- Clişee şi presiuni în jurul statutului de mamă
- Timp pentru noi doi după ce a apărut copilul
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.