Sursa foto: Pexels.com

 

“Puiule, parcă ești cam slabă. Mănânci așa cum trebe?” (Bunica)

“Flăviuța, ce să-ți facă bunica bun pe când vii?” (Tot bunica)

“Iubita mea, cu ce să te aștept bun când vii acasă?” (Mama)

“Dacă fac x și y de mâncare, mâncați? Vă place?” (Mătușa)

 

 

Sunt mamă la rândul meu, femeie la casa mea, cum s-ar zice, dar am rămas puiul femeilor din viața mea.

Mi-a luat o bună bucată de vreme să înțeleg că oamenii dragi își manifestă iubirea deseori prin mâncare. Și vă dați seama că nu o fac prin salată verde, morcovi și conopidă, ci e musai să fie vreo carne proaspăt scoasă de cuptor sau prăjită, niște sarmale aburinde ori ceva dulce și bun. V-am mai povestit că am niște asocieri gastronomice clare când vine vorba de bunici: bunica paternă era (și încă este) specialistă în bucte cu urdă și mărar (bucte = plăcinte înalte, din Ardeal, pătrate, făcute în tavă) și bunica maternă făcea (și încă face) cele mai pufoase și delicioase clătite din Univers.

Generațiile părinților noștri, dar în special cele ale bunicilor noștri, au crescut cu multe lipsuri. Au trecut peste ei războaie, ani întregi de comunism și privațiuni de tot felul. Și-au dorit ca noi, generațiile care îi urmăm, să creștem cu mai mult, mai bine, cu mese îmbelșugate și burți pline. Așa au înțeles că ne-ar fi bine! Așa au știut ei să ne iubească, să ne răsfețe. Și nu-s de condamnat! Dimpotrivă!

Adevărul este că eu sunt o norocoasă, un copil crescut cu dragoste în bucate și-n priviri, cu bunătăți puse pe masă de mâinile calde ale femeilor dragi din viața mea, dar și cu mângâieri, pupături, îmbrățișări și cu o doză bună de empatie. Asta am primit de la majoritatea femeilor în preajma cărora am crescut. 

La noi, la români, mâncarea este o formă de iubire, o iubire care ajunge direct în stomac, la propriu. Însă, înainte de a ajunge în stomac și de a ține de foame, mâncarea transmite emoții, sentimente, deschide discuții, unește și împacă oameni … Poate că nu-i sănătos ca mâncarea să fie încărcată cu atâta emoție, dar nu prea cred că știm sau putem să facem altfel. În cazul meu, familia în care am crescut a avut mereu mâncarea în centru, indiferent de zi sau ocazie. Am avut mereu întrebarea „Ce să-ți fac bun pe când vii?”; mese de duminică în familie; seri când, după culcare, ciuguleam câte ceva cu unchiul meu, că-mi era drag să mănânc cu el. Îmi aduc aminte că și mersul pe deal, la fân, pe vremea când eram copil, avea un anumit ritual în jurul mâncării. Mâncarea este și asta … amintire. Și când mâncarea face parte din ritualuri familiei și când femeile dragi gătesc cu dragoste nemărginită, cum să nu devii un gurmand avid de bunătățuri?!

 
Ce facem noi, generațiile tinere, cu adevărat? Cât prețuim forma asta de iubire a oamenilor dragi?

 

Nu-i lăsăm pe copii la bunici, că le dau dulciuri cu zahăr, pâine albă și vreo prăjeală nesănătoasă. 

Le refuzăm bunicilor o vizită de mână cu nepoții la cofetărie. 

Ne dăm ochii peste cap de câte ori bunicii le propun nouă și copiilor noștri gustări mai multe decât limita admisă. 

 

Cred că e nevoie de echilibru, să ajungem la compromisuri, să lăsăm fiecare de la noi ca să ne putem bucura împreună de mesele în familie, de timpul pe care îl avem împreună. 

Ar mai fi ceva … uitați-vă la voi! De ce faceți prăjituri și bunătăți? Să-i bucurați pe cei dragi, nu? Nu-i așa că știți că le face plăcere un anumit desert? Și ce faceți? Îl faceți și-l puneți pe masă cu dragoste, nu? Vă uitați cu drag și bucurie cum oamenii voștri dragi îl savurează, cum se înfruptă dintr-o bucată de iubire pe care ați pus-o pe masă. 

 

Photo by Lee Myungseong on Unsplash

 

Să nu uităm că, la vremea lor, străbunicii și bunicii copiilor noștri au crezut că metoda lor e cea mai bună. Așa credem și noi acum. Diferența este că noi avem mai multe informații. Personal, eu încurajez dialogul între generații și explicațiile (deși am avut câteva porții de nervi pe care le regret acum), dar nu sunt pentru interdicție. Bineînțeles, că lucrurile sunt diferite dacă trăim cu bunicii aproape și ne vedem zilnic ori dacă ne întâlnim ocazional.

Cum spuneam, nu sunt pentru interdicție, dar avem reguli și excepții. Și da, am fost mai vigilentă când Antonia era mică. Pe parcurs, m-am mai relaxat. Și bine am făcut. Știți de ce? Avem norocul să ne bucurăm unii de alții, oameni din mai multe generații: bunicii mei, părinții mei, unchi, mătuși, verișori, noi, fetița mea. Nu-i musai să ne placă tot ce ne pun pe masă, nici să gustăm din toate, dar să nu credem că ce avem în farfurie e doar mâncare. E mai mult de atât! E suflet. E iubire. Așa că, să înțelegem că excepțiile pot fi sănătoase pentru sufletul nostru și al oamenilor noștri dragi. 

 

 

Mi-e dor de buctele bunicii Pușa și de clătitele bunicii Maria.

Soțul meu iubește carnea la tavă a bunicii Pușa.

Antoniei îi plac sarmalele soacrei mele și mămăliga făcută de tatăl meu o vede un fel de deliciu cu poveste.

Orice îi gătesc dulce e prilej de bucurie, de a adăuga o amintire în tolba copilăriei. “Mami, ești cea mai bună mamă, pentru că îmi faci atâtea bunătăți!

Așa că … să nu vă îndoiți! Iubirea trece prin stomac! 😊

 

P. S: Articol scris dintr-o suflare, cu gândul la ai mei, la copilărie, la bunătățile care încă ne este dat să le mâncăm împreună, în familie. 

 

Care este mâncare care, inevitabil, vă duce cu gândul la copilărie? 

 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

2 Comments on Iubirea trece prin stomac

  1. Laptele de pasare, sosul de visine si mamaliga cu branza in straturi (ardeleneasca)…cred ca lista e prea lunga ca sa o continui…
    Problema mea cu bunicii e ca pe langa deserturile de casa vor sa ii dea extra dulciuri din comert si este si a fost greu sa ii conving ca nu ii face bine, dar mereu primesc raspunsul clasic „lasa ca si tie ti-am dat si nu ai murit/nu ai patit nimic”.
    dar intr-adevar as putea sa fiu mai relaxata si sa accept rasfatul lor:) multumesc de articol

    • Ah, laptele de pasare … un deliciu!

      Sa stii ca mi-am adus aminte de mine in primii ani ai Antonia. Asa am scris acest articol. Uneori, n-ar fi deloc rau sa lasam de la noi. Alteori, privilegiez dialogul si motivele pentru care consider ca x sau y lucru nu ni se potriveste. Cum spuneam, depinde si frecventa cu care aceste lucruri se intampla, daca sunt zilnice sau ocazionale. Daca ar fi zilnice, stiu sigur ca nu le-as putea accepta.

      Si da, cand vine vorba de dialog, este atat de complicat sa schimbam unele mentalitati. Asa cum este complicat si ca unii parinti sa nu ne mai vada ca pe niste copii nestiutori.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *