Tindem să ne subestimăm copiii, să credem că nu îşi dau seama de anumite lucruri, că nu pot avea atenţie distributivă, că nu înţeleg gesturi, tonuri sau grimase. Ne înşelăm! Copiii sunt cei mai fini observatori. Trebuie doar să-i ascultăm, să-i observăm şi ne vom da seama de asta. În ultima vreme, am realizat că Antonia este foarte atentă la detalii, că nu îi scapă nimic. Ştie dacă mut ceva în casă, cât de mic, în absenţa ei. Simte dacă schimb un singur ingredient într-o reţetă pe care am obiceiul să o fac destul de des. Simte imediat dacă îmi schimb parfumul şi vede dacă îmi cumpăr o haină nouă. Fiecare detaliu mic m-a făcut să mă minunez şi mai mult. Am învăţat să o „descos” şi să o încurajez să spună de fiecare dată dacă simte că ceva nu este în regulă, îi place sau nu îi place ori dacă crede că ceva este diferit într-o situaţie dată. O încurajez să îşi folosescă simţurile. Aceastea o ajută să înţeleagă lumea înconjurătoare. Nu avem activităţi senzoriale programate neapărat. Încercăm să profităm de experienţele de zi cu zi pentru ca ea să devină mai conştientă de ceea ce simte, vede, gustă sau aude.
Mirosurile
Antonia ştie mai bine decât tatăl ei dacă îmi schimb parfumul. 🙂 Până acum, le-a aprobat pe toate, dar am trăit şi experienţa când m-a dat afară de la ea din cameră, pentru că nu miroseam conform aşteptărilor ei.
Eram întinse la ea în pat, pregătite de somn. Înainte de asta, mutasem nişte sticluţe cu ulei esenţial. Mă spălasem bine pe mâini, dar mirosul încă se simţea. La câteva minute, în întuneric şi în linişte deplină, Antonia îmi spune.
A: „Mami, nu vreau să dormi cu mine. Vreau să vină tati.”
Eu: „De ce, puiule?”
A: „Tu mioşi urât. A ceva ce nu îmi place.”
M-am conformat. 🙂
Altă dată, la noi în pat, mi-a spus că perna miroase a mami. Asta îmi spune şi când stă la mine pe piept. Uneori, miroase alimentele. Vrea să ştie ce miros are fiecare condiment ori aliment pe care îl pun în mâncare.
Copiii aud mai multe decât noi credem
Să nu credeţi că atunci când copilul vostru se joacă, când este foarte concentrat la ceea ce face, nu aude ce se vorbeşte în jur. Bineînţeles că atenţia copilului nu este distributivă din primele luni de viaţă, dar devinde odată cu practica. La această vârstă, înregistrează toate informaţiile şi le reproduce atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ce am observat eu:
- reproduce expresii pe care le folosesc eu (măcar bine că sunt ale mele şi nu de pe stradă).
- face diferenţa între diferite genuri de muzică, deosebește uşoara de populară, de exemplu.
- aude orice bipăit, ticăit, vibraţie şi, de cele mai multe ori, ştie de unde provine.
- îi place să bată cu diferite obiecte pentru a asculta sunetele.
- începe să facă diferenţa între instrumentele muzicale.
- atunci când citim poveşti, este mai atentă decât credeam. Neapărat trebuie să „citească” şi ea cartea respectivă. Asta ne dă posibilitatea să schimbăm rolurile, să fiu eu cea care o ascultă încât să văd ce a înţeles din povestea respectivă. Sunt poveşti pe care nu le-am citit săptămâni întregi dar, odată reluate, a ştiut să îmi reproducă detalii pe care le-am crezut uitate.
- zilele trecute a numărat până la zece în engleză. Habar nu aveam că ştie, pentru că acasă nu s-a pus problema de a vorbi în engleză şi nici măcar de a învăţa numerele, iar la grădiniţă vorbesc foarte puţin în această limbă.
Copiii ne „citesc”
Cred că cel mai dezvoltat simţ al Antoniei este văzul. Ştie dacă mut un obiect din casă, vede firimiturile ori firele de păr de pe jos, nici o pată nu trece neobservată şi nici o haină nouă nu scapă de întrebările „Anta de unde-i? E nouă?”. Prima dată m-a uimit când mi-a spus de nu ştiu ce haină că nu este albă, că are culoarea bej. Şi avea dreptate. I-au plăcut dintotdeauna culorile şi jocurile cu culori. Acum jocurile de construcţie şi puzzle-urile sunt preferatele ei. De exemplu, acesta are mare succes în ultima vreme şi îi stimulează percepţia vizuală. Dar dincolo de obiecte, jocuri şi jucării, copiii ne „citesc”. Dacă atunci când erau mici ne simţeau, acum ne şi văd şi ne asociază feţele şi gesturile cu sentimentele pe care le avem.
În ultimul timp, vorbim mult despre emoţii şi încerc să o ajut să şi le conştientizeze, să înţeleagă ceea ce i se întâmplă în anumite momente şi să nu simtă că trăirile ei sunt greşite sau nefireşti. Şi de când povestim despre toate astea, mă observă cu şi mai multă atenţie.
Îi citeam o poveste. Încercam să imit cât mai bine personajele atât prin tonalitatea vocii, cât şi prin mimica feţei. La care Antonia mă întreabă:
A: „Mami, eşti îngrijorată?”
Eu: „Nu, iubita mea. De ce mă întrebi?”
A: „Pentu că citeai şi ţi s-au lăsat sprâncenele în jos. Uite aşa, mami. Ca şi cum ai fi fost supăiată sau îngrijorată.”
Eu: „Nu sunt îngrijorată, micuţa mea. Încercam să imit cât mai bine personajele din carte.”
A: „Dar eşti fericită, mami, aşa-i?”
Eu: „Cum să nu! Sunt foarte fericită.”
Pentru mine, acesta a fost un moment revelator, deşi poate pare un lucru mărunt când îl povestesc. Mi-am dat seama cât este de atentă la gesturile mele, la ceea ce exprim. Tot atunci mi-am dat seama cât de mult o influenţează tonul vocii mele, mimica feţei sau starea pe care eu o am într-un anumit moment.
Copiii simt dincolo de atingeri
Copiii simt cel mai bine cu mâinile şi cu picioarele. Antoniei i-a fost greu destul de mult timp să meargă desculţă pe anumite suprafeţe, dar acum începe să prindă mai mult curaj. În casă, facem diferenţa între suprafeţele moi şi tari, reci şi foarte reci, fine şi dure, etc. De la bun început am lăsat-o să bage mâna în mâncare şi să îi simtă textura. Ne-am jucat cu apă, nisip, plastilină, orez, fasole, paste. Nici nu le mai ştiu pe toate. Şi continuă să fie într-o permanentă explorare. Şi eu continui să mă minunez de ea şi de descoperirile ei, să mă bucur de inocenţa cu care mi le povesteşte. Dar copiii simt dincolo de atingeri. Ca noi toţi.
V-am spus că vorbim mult despre emoţii ca să şi le înţeleagă, să le perceapă ca fiind parte din ea, perfect normale. Ştiţi şi voi că, pe vremea când eram copii, multe dintre ele erau tabu. Plânsul nu era bun, nici râsul prea zgomotos, nici supărarea nu era bună, că „nu era frumos”, etc. Cel mai mult mă bucură faptul că, după ce trece furtuna (care nu mai e chiar furtună), îmi spune dacă este supărată şi care este motivul supărării. Îmi spune când se simte fericită şi ce anume o face să fie astfel. Începe să înţeleagă cum se simte furia.
Nu ştiu cum este la voi acasă, dar pot să vă asigur că la noi este multă muncă, una continua. Aici nu mă refer la datul cu aspiratorul şi nici la spălatul vaselor, ci la munca pe care o duc eu cu mine, la munca pe care o duce ea cu ea, la munca pe care o ducem în 3 pentru a ne înţelege nevoile şi stările fiecăruia. Şi, după 3 ani şi 2 luni, ajung la concluzia că cel mai important lucru este să ascult. Apoi urmează empatia, starea potrivită momentului şi cuvintele care să completeze tabloul. Să nu credeţi că îmi ies lucrurile de fiecare dată, dar progresez. Când vrea să se liniștească, cere în brațe. Când nu îmi găsesc cuvintele, o strâng în brațe. Îmbrățișările sunt medicament, refugiu și pansament pentru suflet.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.