Sursă foto: Unsplash

 

 

Cred că suntem cu toții de acord că suntem diferiți. Simțim diferit. Avem valori diferite. Reacționăm diferit. Rezonăm la lucruri diferite. Avem perspective și dorințe diferite. Și Doamne-ți mulțam că avem toate aceste diferențe, că nu știu cum ar arăta lumea dacă am fi cu toții la fel.

Zilele trecute, am ascultat-o pe Miruna, blogger pe Și blondele gândesc, cum povestea despre viața pe care a avut-o în Anglia și de ce a ales (au ales, împreună cu soțul ei) să se întoarcă acasă, în România. Rezonez cu ceea ce spune ea, deși țara mea de pasaj a fost alta. Au trecut aproape 2 ani și jumătate de când am dat Luxemburg-ul pe România, de când suntem acasă, la Cluj.

În tot acest timp, am avut printre cititori oameni curioși să știe ce punct de vedere voi avea după vreo 2 ani de locuit în România. Ei bine, cei doi ani au trecut şi a venit vremea să scriu despre asta. Unii ne-au zis, fără menajamente, că suntem proști pentru că ne-am întors în țară. Alții au considerat că i-am compromis copilei viitorul odată cu mutatul acasă. Pe scurt, alţii ştiu mai bine decât noi ce ni s-ar fi potrivit. Aici am povestit de ce am ales să ne întoarcem în România. Apoi, au fost și cei care au rezonat cu noi, chiar și cei care și-ar fi dorit o rețetă a repatrierii perfecte. Și dacă ar fi să le iau pe rând, vă spun din nou că suntem diferiți, motivați de lucruri diferite. Binele meu și al familiei mele, așa cum îl înțelegem noi, nu-i nicidecum o prostie, iar viitorul copilului poate fi acolo unde alege ea, atunci când va veni vremea să o facă. Până atunci, eu fac ce pot și ce știu mai bine cu resursele din dotare. Cât despre repatrierea perfectă, ea nu există și e bine să vă așteptați ca socotelile de acasă să nu se pupe cu cele din târg.

 

Există o stare românească, una fără nume

Danezii îl au pe al lor hygge pentru a descrie starea aia daneză sinonimă cu confortul, plăcutul, frumosul. Până la urmă, dacă ați citit cartea care tratează acest subiect, știți că, înainte de toate, hygge este o stare. Așa cred că avem și noi o stare românească a cărei nume nu s-a inventat încă. Să nu mă acuzați că aș fi prea romantică! Cei plecați peste mări și țări, cu dor de casă, poate mă înțeleg.

Cum aș putea explica dorul de zacuscă, de vinete coapte pe jar (nu pe aragaz/în cuptor), de slănină cu pită proaspătă, de mămăligă la ceaun, de boț cu brânză de casă, de ciorbă de burtă, de telemea autentică și de urdă proaspătă (+ de sarmale inegalabile pe care le face soacra mea)? Cum aș putea reda în cuvinte dorul de ai mei, mirosul bunicilor, îmbrățișările cu dragoste, urările din suflet, sentimentul de împreună? Iar o să-mi ziceți că romantizez situația, dar orice om care se vrea sănătos are nevoie de oamenii dragi, de un sat/trib al lui care să-l ridice, să-l ajute, să-l susțină, să-l iubească și să-l dojenească dacă este cazul.

Știți voi că nunți, cumetrii și chefuri ca la noi nu prea sunt, nu? Nu suntem noi niște party people înrăiți, dar 7 ani fără weekend-uri (cu excepția concediilor) ne-au făcut dornici de a avea viață socială și viață de cuplu. Și nu ne plac socializările de fațadă, reci și cordiale. Suntem ardeleni cu inima caldă și avem nevoie să ne încărcăm bateriile cu oameni faini, dragi, sinceri și autentici. În Luxemburg nu zic că ei nu au existat, au fost puțini, poate nici cât să-i numărăm pe degetele de la o mână. Indiferent că ne referim la familie sau la cuplu, acum weekend-urile sunt o binecuvântare.

Toate lucrurile de mai sus contribuie la starea aia românească fără nume, așa cum o simt, cum o înțeleg eu. În Luxemburg, am fost acasă, dar fără să ne simțim 100% acasă. Poate că v-am băgat în ceaţă, dar e greu să explic toate trăirile. Întotdeauna a existat un gol pe care am încercat să îl umplem în concediile petrecute în România. Umplerea era temporară, pentru că resimțeam golul de câte ori ne întoarceam în țara care ne găzduia.

 

Acasă avem mai multe șanse și oportunități

Cum zice o vorbă, ne-ar bate Dumnezeu dacă nu am fi recunoscători pentru ce am avut. Am avut salarii decente și un trai bun. Eu am simțit că m-am dezvoltat foarte mult atât personal, cât și profesional. Și nu în ultimul rând, Luxemburg-ul a fost țara în care ne-am sudat ca și cuplu, în care am dat naștere unui copil minunat, locul în care am pus temelia familiei noastre. Dar am simțit că Luxemburg-ul nu ne oferă aceleași șanse și oportunități cum ar face-o Clujul. Am considerat că la Cluj putem face lucruri pe care nu am reuși să le facem în străinătate. Da, Clujul nu-mi va da niciodată salariul din Luxembourg, dar îmi dă alte oportunități să cresc, să clădesc, să merg în direcția pe care mi-o doresc mai mult decât cea în care trebuie să o fac, să am mai mult timp pentru ai mei, să trăiesc mai mult aşa cum vreau să o fac.

 

Dacă vrei să te întorci, trebuie să ai la ce să o faci

Partea mai puțin romantică, mai pragmatică este că, dacă vrei să te întorci, atunci trebuie să ai la ce să o faci și aici mă refer la una sau mai multe dintre variantele următoare: să ai un capital ori un job bun – banii sunt necesari indiferent de locul în care alegem să trăim, ne asigură un anumit nivel de trai, dar nu sunt totul în viață; să nu fii îngropat în rate și al nimănui, singur pe lume – să revii cu mâinile în buzunar, pe meleaguri goale, fără oameni dragi, nu mi se pare cea mai inspirată alegere. Cred că repatrierea necesită un pic de planificare în avans (chiar mai multă), care implică o cântărire a avantajelor şi dezavantajelor, o conştientizare a lor şi o asumare în urma decizii luate.

 

Niciodată să nu spui niciodată

După aproape 2 ani și jumătate de când ne-am întors acasă, nu am pus nici măcar o dată sub semnul întrebării decizia pe care am luat-o, însă, atunci când ne-am adunat farfuriile și micile agoniseli, ne-am spus că niciodată nu vom spune niciodată. Niciodată nu vom spune că nu mai plecăm, pentru că, dacă ar fi ca viața noastră să nu ne mai mulțumească, vom avea întotdeauna posibilitatea să ne întoarcem în Luxemburg sau să luăm calea spre un alt loc din lumea asta mare.

 

Încă mai suntem întrebaţi „De ce v-aţi întors?”. Recunosc că am obosit să răspund la această întrebare, dar încă o mai fac. Ar fi multe de povestit, dar mă opresc aici şi vă spun concluzia, pe scurt, după 2 ani şi jumătate de când am revenit acasă: ne este bine cu decizia luată.

 

Indiferent în ce loc alegeţi să trăiţi, vă doresc să vă fie bine şi aici nu mă refer doar la partea materială. Şi sufletul vostru să fie bine.

 

 

Sursă foto: Unsplash

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.