De câte ori nu ați auzit câte un copil plângând și spunând „M-am lovit de masă/scaun/bordură/leagăn și mă doare!„? De câte ori nu ați văzut salvatorul întruchipat într-un bunic sau tătic, într-o mamă sau bunică, care venea să „pedeapsească” obiectul care i-a rănit odrasla? Sincer, la asemenea scene nici nu știu dacă să râd sau să plâng. Mi-ar veni să râd de comicul situației și să plâng pentru mesajul care se transmite copilului. Bineînţeles, nu mă refer aici la excepţii, ci la comportamentul repetat, la absolvirea copilului de orice vină. Pe de cealaltă parte, să nu mă înţelegeţi greşit, nu zic să ne apucăm de dojenit copilul în fel şi chip pentru că nu-i atent.
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, Antonia s-a lovit de un colț de ceva, la cineva acasă. Gazda binevoitoare i-a zis că va bate acel colț, pentru că a lovit-o. Ea a făcut ochii mari, a zis că nu lovim și că obiectele nu au viață (lucru pe care îl repetă şi acum în multe situaţii). Se referea la faptul că obiectele nu ne lovesc, pentru că, fiind lipsite de viață, nu pot mișca, acționa. Am încercat să îi explic gazdei că noi nu aplicăm acest pricipiu cu bătaia obiectului pentru ca fetița noastră să se simtă mai bine după o lovitură mai mult sau mai puțin serioasă (şi din astea serioase am avut câteva).
De ce nu cred în bătaia dată obiectului?
Vrem sau nu să credem, copiii învață de la cele mai mici vârste și noi le suntem modele. De la noi, și nu numai, împrumută cuvinte, gesturi și atitudini care nu trebuie să le reproducă fix în același tip de situație, dar este suficient să le aplice în altele. Aşadar, mă gândesc cum ar fi ca un copil să lovească intenţionat sau din greşeală un alt copil care este învăţat cu „bătaia” obiectelor. Cel din urmă poate că ar vedea firesc faptul să-şi pedepsească agresorul în acelaşi mod.
Unul dintre principiile pe care i le transmitem Antoniei este să nu răspundă cu violență la brutalitate/violență. Să spună “Stop! Nu îmi place ce (îmi) faci!” sau să cheme un adult dacă situația o impune. Un alt principiul după care ne ghidăm, uşor îndepărtat de subiectul cu bătaia obiectelor: copiii își rezolvă problemele între ei. Nu vom interveni noi, adulții, să rezolvăm neînțelegerile copiilor și nu ne transformăm în mesagerii lor. Bineînțeles, există excepții, situaţii care cer prezenţa unui adult şi rolul lui de mediator.
Când am spus că nu încurajăm pedepsirea obiectelor, de fapt, ne învăţăm copilul să îşi asume responsabilitatea. Ne încurajăm fetița să își asume responsabilitatea pentru ceea ce face și nu căutăm vinovați, așa cum nici pe ea nu o judecăm și nici nu o învinovățim. Dacă “batem” obiectele, ea ce răspundere și-ar mai asuma?! Din punctul meu de vedere, i-am transmite că, pentru toate loviturile ori pentru lucrurile mai puţin plăcute care i se întâmplă, orice alt lucru și oricine altcineva poate fi de vină numai ea nu, că pedepsim lucrurile care “lovesc”, care îi pot provoca durere, că pedepsirea altora/altor lucruri o va ajuta să treacă peste neplăcere. Ei bine, nu mi se pare o abordare foarte sănătoasă pe termen lung. Dacă ea se lovește de un anumit obiect, o face din neatenția ei, nicidecum a obiectului. Data viitoare, mai multă atenție ar fi binevenită. O ţinem în braţe, discutăm, dar nu plasăm vina, în mod explicit, pe nicăieri. Nu mă apuc să îi spun copilei „Numai tu eşti de vină!„, dar îi sugerez să fie mai atentă data viitoare.
Cred cu tărie că responsabilitatea este o lecţie care se învaţă din copilăria timpurie, pas cu pas, şi nicidecum la vârsta maturităţii.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.