Povestea unei mame singure

Pe Loredana o cunosc de când m-am născut. Am crescut împreună. Nu am fost foarte apropiate în copilărie, însă ne-am găsit puncte comune când am păşit pe cărările vieţii de adult. Îi cunosc povestea pentru că, într-o mică măsură, fac parte din ea. Deşi am fost şi eu crescută doar de mama de la o anumită vârstă, i-am putut înţelege cu adevărat greutăţile abia după ce am devenit mamă. Este adevărat că sunt lucruri pe care le poţi înţelege cu adevărat, însă nu în totalitate, abia după ce devii părinte.  În totalitate cred că nu avem cum să înţelegem un caz sau altul până nu ne confruntăm cu o situaţie similară. Îi admir determinarea şi puterea de a-i oferi copilului ei ceea ce este mai bun, chiar dacă asta a impus sacrificii, nenumărate momente de cumpănă, de nesiguranţă. Cred că numai ea ştie ce a fost cu adevărat în adâncul sufletului ei.

Povestea ei mi-a adus aminte de un articol pe care l-am citit de curând. Dan Cruceru, autorul blogului Taticool, scrie foarte frumos despre mamele singure: „O mamă singură e mai dibace, mai iute și mai protectivă decât o mamă care își împarte viața cu tatăl copilului ei. El e pe primul plan și întotdeauna va fi așa. Însă, știi care e partea bună? Dacă te implici într-o relație cu o mamă singură, o iubești, te apropii de copilul ei, îi devii prieten, te implici în viața lui și încercaţi împreună să construiţi o relație mișto, ești asigurat. Femeia aceea te va iubi cu toată fiinţa ei. Te va iubi că le-ai făcut amândurora loc în inima și viața ta. Pentru că, nu-i așa? Ei vin întotdeauna la pachet.”

Ai devenit mamă singură destul de repede după ce s-a născut băieţelul tău. A fost o despărţire de comun acord? Cum ai reuşit să te adaptezi noii situaţii în condiţiile în care un bebeluş şi o casă de întreţinut sunt două aspecte extrem de solicitante? Ai beneficiat de vreun ajutor din partea apropiaţilor?

Să devii mamă singură este dificil de acceptat, cel puţin aşa a fost pentru mine. Mai ales pentru că eram convinsă că indiferent de încercările vieţii vom rămâne părinţi uniţi. Deci nu a fost de comun acord separarea. A fost una violentă pentru sufletul meu. Fiul meu avea 6 luni. Mi-a luat 2 ani să pot accepta realitatea, să mă pot vindeca de resentimente şi alţi 3 să renunţ la sentimentul apăsător de vină. Mă consideram vinovată de faptul că nu am reuşit să îi ofer fiului meu o familie unită. Îmi căutam vina în alegerile făcute, vina că nu mi-am dorit o lungă perioadă pe altcineva lângă mine, vina că nu găseam pe cineva să ne accepte. Nu cred că există o reţetă în a reuşi să te adaptezi şi să faci faţă. La mine a fost în primul rând dragostea imensă pentru fiul meu, credinţa în Dumnezeu şi în visurile mele. Am beneficiat de ajutor din partea apropiaţilor, însă nu în măsura în care consider că aveam nevoie. Cu toate astea, le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături.

Cât de greu ţi-a fost să-ţi creşti singură copilul până acum (7 ani)? Care crezi că a fost cel mai dificil moment sau cea mai grea perioadă? În tot acest timp, fostul tău soţ a fost implicat în creşterea copilului?

În primul rând, cred că e dificil să creşti un copil indiferent de context. Fiecare etapă a fost într-un fel sau altul dificilă, însă mutarea în altă ţară a fost cea mai grea încercare. Fostul meu soţ s-a implicat în creşterea copilului abia după 4 ani.

Te-ai lovit de prejudecăţi?

Din păcate, da. Au fost multe situaţii în care m-am lovit de ele, însă preconcepţia că o mamă singură este un pericol pentru o altă familie, mai ales una cu care aveam relaţii de amiciţie anterioare, mi s-a părut cea mai aberantă situaţie.

Cum a acceptat/înţeles copilul tău faptul că părinţii lui nu îl cresc împreună? Ai apelat la ajutor specializat pentru a şti cum să gestionezi cel mai bine situaţia?

Fiul meu a crescut cu imaginea asta. Nu a avut ocazia să facă o comparaţie. L-am crescut singură de la vârsta de 6 luni. Însă, mergând în colectivitate, la creşă, grădiniţă, a început să observe că familia lui e diferită. Astfel au apărut şi frustrările, tendinţele agresive, dorinţa de a fi doar el în centrul atenţiei în toate mediile. Când a ajuns la vârsta de 3 ani mi-am dat seama că mă simt depăşită de situaţie şi că nu găsesc soluţii potrivite pentru a îi gestiona reacţiile. Am început cu un program de „Positive Parenting” oferit gratuit de asociaţia „Salvaţi copiii” după care am continuat în a căuta şi a obţine diferite tipuri de ajutor de la un pedagog social, educatoare, programe de parenting, de la psiholog. În prezent apelez ocazional la psiholog pentru a gestiona anumite situaţii. Recomand cu căldură tuturor părinţilor să nu ezite să ceară ajutor specializat atunci când sunt situaţii greu de gestionat, indiferent de context.

Ţi-ai refăcut viaţa? Cum vezi o familie „recombinată”?

Am încercat. Fără să te vindeci şi să te împaci cu tine şi cu trecutul e dificil să faci alegeri bune. Eu mereu mi-am dorit o familie mare şi frumoasă. Nu am avut niciodata prejudecăţi legate de familiile recombinate, de persoanele divorţate care doresc să îşi refacă viaţa. Cred în continuare în persoana potrivită pentru noi şi suntem pregătiţi oricând să o primim în viaţa noastră.

Cum reuşeşti să jonglezi cu responsabilităţile pe care le ai pe umeri, cu munca, cu timpul pentru tine şi cu momentele petrecute cu copilul tău?

A fost şi va fi mereu o provocare să am un echilibru. Am învăţat să îmi stabilesc priorităţi, să amân ceea ce pot rezolva într-o altă zi în aşa fel încât să nu îmi neglijez copilul. Îmi apreciez şi îmi savurez momentele mele de linişte. Sunt mereu focusată în a găsi soluţii de optimizare a timpului.

Ce sfaturi le-ai da mamelor singure? Ce le-ai spune mamelor care rămân într-o relaţie nefericită de dragul copilului?

Primul sfat pe care pot să îl ofer unei mame singure este să se iubească pe ea întâi, să se vindece de orice resentiment pentru a putea fi ceea ce copilul ei are nevoie. Copiii ne simt. Nu pot fi minţiţi. Riscăm ca nefericirea noastră să devină a lor. Chiar dacă este dificil să îţi asumi două roluri, poţi găsi un echilibru. Copiii noştri nu au un handicap pentru că sunt crescuţi într-o familie monoparentală, deci nu trebuie trataţi sau educaţi diferit. E foarte important să comunicăm în permanenţă cu ei şi să încercăm mereu să le adaptăm educaţia la personalitatea lor. Iar mamelor care aleg să rămână într-o relaţie nefericită de dragul copilului le spun că ajung să crească adulţi cu deficienţe relaţionale şi emoţionale. Cum spuneam mai sus, copiii simt tensiunile şi consider că pot fi mai mult afectaţi într-o relaţie disfuncţională decât într-o familie monoparentală. Dincolo de asta este şi puterea exemplului, cum îi vom învăţa pe copiii noştri să fie responsabili şi asumaţi dacă noi nu avem curajul să acceptăm că nu mai funcţionează o relaţie?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Sursa foto (2): Pixabay