Cum ne învățăm copiii să îți facă prieteni? Ar trebui să-i învățăm ceva în această privință? Poate veți spune că cei mici se pricep mai bine decât noi la asta, că le vine foarte natural să-și facă prieteni. Sunt și nu sunt de acord cu ideea aceasta. Ca și noi, adulții, copiii sunt diferiți. Unora le vine foarte natural să-și facă prieteni, pe când alții au nevoie de susținere ori de un mic imbold. Și la cine vin atunci când au nevoie de sprijin, de o idee, de un sfat? La noi, părinții.
Înainte de a intra în miezul subiectului, aș vrea să precizez un aspect foarte important: ne sfătuim copiii cum pot să-și facă prieteni, însă trebuie să le vorbim și despre limitele personale, ce este și ce nu este în regulă într-o prietenie.
Îi putem ajuta cu un mic scenariu
Când Antonia era ceva mai mică, îmi aduc aminte că mă întreba în anumite contexte cum poate aborda copilul x, ce să-i spună pentru a se împrieteni. În loc să-i spun că sigur o să găsească ea ceva potrivit, încercam să-i dau un scenariu simplu, să simtă că sunt acolo pentru ea, că i-am răspuns la întrebare. Care este cel mai simplu scenariu din lume pe care i-l putem da unui copil? Ați ghicit: „Vrei să ne jucăm împreună?” sau „Vrei să fii prietena/prietenul meu?”
Sunt niște întrebări simple și eficiente. Funcționează în marea majoritate a cazurilor.
Practica este mama învățăturii
Scopul meu nu a fost să o duc pe Antonia de mânuță să-și facă prieteni, ci să simtă că o susțin, că sunt acolo pentru ea. Așadar, nu am mers eu la copii să le-o prezint pe Antonia, ci am încercat să-i ofer contexte în care să experimenteze singură „împrietenirea”: ateliere pentru copii, cursuri, la piscină, pe plajă, la un loc de joacă, în parc, etc. Copiii nu își dezvoltă acasă abilitățile de comunicare și socializare.
Am setat așteptări realiste
Am încercat să-i setez Antoniei așteptări realiste și i-am explicat că nu putem fi prieteni cu toată lumea și nu toată lumea își va dori să se împrietenească cu noi. S-ar putea să existe situații în care ea își va dori să se împrietenească cu un copil, însă poate va fi refuzată. Când acest lucru s-a întâmplat, am încercat să-i validez sentimentele, să-i explic că nu e nimic în neregulă cu ea și am profitat de ocazie pentru a-i oferi o altă perspectivă, să-i spun că cu cât va cunoaște mai mulți oameni, cu atât își va putea da seama cu cine se potrivește, are interese comune și poate construi cu adevărat o prietenie. Realitatea este că nu toți copiii rezonează unul cu celălalt și acest lucru, știm bine, este foarte valabil și în rândul adulților.
Am încurajat-o să-și facă prieteni fără să fie un people pleaser
Indiferent de dezamăgiri ori de câți prieteni dragi ar avea, de-a lungul timpului, am încurajat-o să-și facă prieteni, să lege legături cu oameni noi, tocmai pentru că interacțiunea cu ceilalți îi ajută pe copii să învețe și să se dezvolte. În schimb, nu i-am sugerat niciodată Antoniei că ar trebui să fie pe placul celorlalți pentru a avea prieteni, dimpotrivă. Am încercat să-i cultiv ideea de autenticitate, de a fi sinceră și deschisă cu ceilalți, însă fără ca acest lucru să-i rănească ori să-i jignească. Niciunul dintre noi nu ne dorim un copil people pleaser, însă nici unul care să fie agresor.
I-am explicat că într-o prietenie există loc de compromis, dar fără a ne sacrifica propria persoană ori personalitatea, iar compromisurile trebuie să existe de ambele părți. De exemplu, astăzi decide unul ce joc se joacă, iar a doua zi celălalt va fi cel care va decide.
Un alt mod prin care consider că o încurajez este manifestându-mi interesul pentru noua prietenie: cum s-au împrietenit, ce s-au jucat, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, etc.
Nu am clasificat și etichetat copiii
Din păcate, văd din ce în ce mai des părinți care le pun copiilor opreliști atunci când aceștia vor să interacționeze cu alți copii. În unele cazuri, clasificarea și etichetarea vine în mod inconștient. Nu cred că ar trebui să ne încurajăm copiii să-și aleagă prieteni în funcție de frumusețea exterioară, hainele pe care le poartă, naționalitatea pe care o au, sex, religie, note, etc.
Exemplul personal
Ca în multe alte privințe, exemplul personal contează. Dacă noi suntem temători să legăm noi legături ori să fim deschiși cu ceilalți părinți din parc, atunci s-ar putea ca și copiii noștri să facă fix la fel.
Ce văd copiii la noi? Cum interacționăm cu alți adulți? Cât de deschiși suntem să abordăm alți adulți ori să purtăm o conversație atunci când alți adulți ne abordează?
De-a lungul timpului, în mare parte, cam acestea sunt direcțiile generale pe care i le-am dat Antoniei pentru a o ajuta să-și facă prieteni.
Când a început școala, prieteniile și interacțiunile Antoniei au început să fie destul de diferite față de cele de la grădiniță, unele absolut firești pentru vârsta ei, însă altele duceau spre toxicitate. Vreau să revin cu un articol în care să vă povestesc cum o învăț pe Antonia să pună limite în relațiile cu ceilalți, ce o încurajez să permită și să nu accepte într-o prietenie … pentru că nu orice prietenie le face bine copiilor noștri.
Voi cum vă ajutați copiii să-și facă prieteni?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.