Cred că ne dorim cu toţii să creştem copii independenţi, respectuoşi, sănătoşi, fericiţi şi încrezători în forţele proprii. Eu ştiu sigur că asta îmi doresc pentru copila mea. Nu o văd cu un anumit job, nici la o anumită facultate. Nu vreau să îmi imaginez traiectorii. Vreau să vizualizez doar adultul care îmi doresc să devină.
Nu vreau să aspire la perfecţiune, pentru că perfecţiunea este o utopie. Vreau să ştie că greşim cu toţii, iar fiecare greşeală este un prilej să înveţe, să avanseze, nu un capăt de lume. Vreau să ştie că nu există limită de visuri. Nicio dorinţă nu-i neînsemnată şi niciun vis nu-i prea măreţ.
Nu vreau să-şi ceară scuze ori să se ruşineze pentru ceea ce este. Vreau să înveţe să se ridice de câte ori va cădea. Să aibă încredere în cine este, în ce ştie şi în ce poate să facă.
Cred că un copil independent va deveni un adult cu încredere în sine. Cred că o parte din rolul nostru, de părinţi, este să încurajăm această independenţă. Mai jos, vă spun care consider eu că sunt câteva dintre modalităţile prin care îi încurajez fetiţei mele independenţa.
Rutina zilnică
Cred că este important ca fiecare dintre noi să avem o rutină zilnică, să ştim ce urmează să facem. Consider că dacă ştie ce va urma, copilul are posibilitatea de a face lucrurile singur, fără ca noi, părinţii, să intervenim sau intervenţia noastră să fie minimă. De exemplu, să luăm rutina de dimineaţă. Copilul se poate spăla singur pe dinţi şi pe faţă dacă noi îi creăm condiţiile necesare, de exemplu, să îi punem la dispoziţie un înălţător care să-l ajute să ajungă la robinet. De asemenea, copilul îşi poate alege singur hainele, încălţămintea şi îşi poate pregăti ghiozdanul pentru grădiniţă/şcoală.
Să facă alegeri
Procesul de luare a deciziilor este acelaşi indiferent de decizie. Fiecare dintre noi putem lua decizii şi face alegeri în funcţie de puterile noastre şi de abilităţile pe care le avem. Eu aleg să îi dau fetiţei mele posibilitatea de a face alegeri atunci când se poate, în special în privinţa lucrurilor care o privesc pe ea în mod direct: cu ce se îmbracă, cu ce se încalţă, ce punem în ghiozdan pentru gustarea de la grădiniţă, ce să mâncăm la micul dejun de a doua zi, cu ce să ne jucăm, în care parc să mergem, etc. Noi pornim pe principiul că suntem o familie, fiecare membru având mai multă sau mai puţină experienţă dintr-un anume punct de vedere, dar toţi avem dreptul la o părere. Trăim sub acelaşi acoperiş, suntem diferiţi, de vârste diferite şi cu personalitate proprie. Am scris un întreg articol despre cum îmi las fetiţa să facă alegeri, cum procedăm în mod concret şi de ce cred că acest proces contează enorm în dezvoltarea oricărui copil.
Să le dăm şansa să se descurce singuri
Da, aţi citit bine. Să le dăm şansa să se descurce singuri. Dacă facem în permanenţă lucrurile în locul lor, copiii nu vor învăţa să se descurce singuri. Nu le facem nicio favoare dacă strângem tot timpul după ei, dacă intervenim din prima clipă în care nu reuşesc să facă un anumit lucru ori în micile lor dispute. Trebuie să înveţe că unele lucruri au nevoie de eforturi mai mari decât altele, că există mai multe căi şi soluţii de a rezolva o anumită situaţie. Trebuie doar să încerce, ei, nu noi în locul lor.
Aici mă refer şi la responsabilităţi. Sunt genul de mamă care consideră că fie omul cât de mic, tot trebuie responsabilizat un pic. De exemplu, la vârsta fetiţei mele, 3-4 ani, îşi poate strânge jucăriile, îşi poate pune hainele curate la locul lor sau pe cele murdare în coşul de rufe, poate şterge pe jos dacă varsă ceva, poate să îşi ia singură lucrurile de care are nevoie şi care îi sunt accesibile, etc. Nu are nevoie de mine pentru a face aceste lucruri.
Nu suntem de profesie animatori
Bine, suntem într-o oarecare măsură dar nu ar trebui să fim în permanenţă. Atenţie! Nu spun să nu ne jucăm cu copiii. Dacă mă citiţi de ceva vreme, ştiţi că susţin joaca şi o consider extrem de importantă în dezvoltarea copilului.
Îmi aduc aminte că mama se juca cu mine, dar am avut şi zile întregi pe care le-am petrecut afară, în faţa blocului, şi zile în care mă jucam singură. Ideea este că dacă nu-i lăsăm pe cei mici să-şi pună imaginaţia la contribuţie, dacă suntem mereu acolo pentru a-i distra, creativitatea lor va avea de suferit. Nu vor şti să-şi facă propriile jocuri şi vor crede că mama şi tata sunt responsabili şi pentru asta. De exemplu, dacă un copil spune că este plictisit, înseamnă că nu şi-a evaluat oportunităţile. Şi aici nu mă refer la ecrane. Da, ele fac parte din viaţă, sunt chiar necesare, dar nu ar trebui să fie o soluţie contra plictiselii.
Punem limite
Posibil să ridicaţi din sprânceană şi să vă spuneţi că limitele şi independenţa sunt concepte care se bat cap în cap. Deloc! Independenţa copilului nu este sinonimă cu „copilul face ce vrea, când vrea şi cum vrea”. Limitele sunt importante în creşterea copilului independent. Sunt importante pentru siguranţa copilului, pentru ca acesta să înveţe să se adapteze regulilor (orice structură are nişte reguli, nu?) şi pentru dezvoltarea autocontrolului.
Îi protejăm, dar nu îi cocoloşim
„Nu ai voie la aragaz/cuptor. Arde!”. „Nu ai voie cu cuţitul, că te tai!” Le spunem ce nu au voie să facă şi le dăm şi argumente. Asta nu înseamnă că aragazul şi cuptorul ard şi când sunt oprite. Le spunem adevărul, nu-l înflorim. Şi ce ne facem dacă la 3-4 ani îşi doresc să gătească? Le spunem că nu au voie, pentru că sunt prea mici? Nu! Îi lăsăm să descopere, dar îi însoţim, îi protejăm. De exemplu, Antonia este de multă vreme curioasă cum stă treaba cu gătitul. I-am explicat că poate porni plita în prezenţa mea şi putem găti împreună, să nu pună mâna pe oală când este pe plita pornită şi nici direct pe plită. La fel am procedat şi cu cuptorul. Este bucuroasă de câte ori poate să amestece în oală ori să pună ingredientele. 🙂
Voi cum procedaţi pentru a creşte copii independenţi?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.