Dragă părinte al cărui copil nu vorbește,
Știu că toată lumea te întreabă de ce copilul tău nu vorbește. Știu că ai vrea să nu mai dai explicații, să-ți alungi întrebările din minte și îndoielile din suflet. Ai vrea să risipești presiunea pe care o simți la auzul fiecărei întrebări: „Copilul tău vorbește? Nu încă?! Dar are deja 2 ani.”
Tu îți cunoști copilul. Știi că poate, dar încă nu a prins curajul necesar să lipească literele sau cuvintele unele de altele. Tu îl înțelegi. Alții mai puțin. Alții nu ar trebui să conteze. Contează ceea ce simți, ceea ce vezi și ceea ce știi că este capabil să facă puiul tău. Nu contează numărul de cuvinte pe care le știe, nici dacă face sau nu propoziții ori repetă corect cuvintele pe care le aude. Contează încredere pe care tu i-o dai. Contează informațiile pe care tu le deții pentru a face diferența între o potențială problemă și propriul lui ritm.
Ți-am scris rândurile de mai sus pentru că știu prin ce treci. Am trecut și eu pe acolo. Pentru că sunt sătulă să văd diagnostice puse pe Facebook și părinți panicați care caută răspunsuri în locuri nepotrivite. Pentru că prea ne dorim copii născuți și crescuți uniform ca și păpușile scoase pe piață pe bandă rulantă. Nu toți copiii sunt la fel. Nu au toți aceeași greutate sau înălțime. Nu preferă toți aceleași activități sau feluri de mâncare și nu toți încep să vorbească fix la aceeași vârstă.
Eu aleg mereu informația în locul panicii. O caut acolo unde știu că este livrată de cine trebuie, nu de toți cei dornici să-și ofere o părere fără fundament. Întâi m-am întrebat care ar trebui să fie semnele care ar indica prezenţa unei probleme de dezvoltare, ce ar trebui să ştie copilul meu să facă la această vârstă. Mi s-a părut important să împărtăşesc ceea ce am aflat şi am cuprins informaţiile într-un articol, Limbajul copilul în funcţie de vârstă. Când trebuie să apelăm la ajutorul unui specialist?. Informaţiile sunt lansate de instituţii acreditate, nu de mame care îşi fac pe reţelele de socializare cabinetul de consultaţii în care pun mereu acelaşi diagnostic: tulburări din spectrul autist. Mă usturau ochii şi-mi ardeau degetele să le spun să-şi ţină părerile şi să treacă prin filtrul gândirii cuvintele care le ies de sub taste.
N-aş vrea să scriu un articol în care să pun pe cineva la zid, deşi uneori îmi vine să o fac. Vreau doar să vă rog să vă selectaţi sursele atunci când căutaţi un răspuns şi să nu daţi crezare tuturor părerilor emise. Să ştiţi că fetiţa mea nu vorbea prea multe înainte de întoarcerea noastră în România. Vorbea oarecum în limba ei, dar încercam să ne înţelegem. Mi se spunea că bilingvismul o zăpăceşte şi acesta era încă un motiv pentru care copila mea nu vorbea. Recunosc că îndoiala îmi dădea târcoale, dar nu am tras concluzii pripite. M-am informat şi am înţeles că îndoielile mele erau nefondate. Am scris şi despre Copilul bilingv. Sper ca informaţiile să vă lămurească şi pe voi. Dar copilul meu tot nu vorbea. Am povestit cu ea încă din burta, nu a crescut cu televizorul, îi citeam şi ştiam că i-am oferit toate mijloacele pentru a-şi dezvolta vorbirea şi vocabularul. Nu mă îngrijoram, dar îmi doream să o înţeleg, să îmi răspundă când îi vorbesc. Unii îmi spuneau că-şi va da drumul peste noapte. Mie îmi venea greu a crede. De parcă vorbitul ăsta e un fel de Făt-Frumos care creşte în 3 zile cât alţii într-un an. Ei bine, chiar aşa a fost. Nu ştiu exact momentul sau ziua, dar de o lună fetiţa noastră vorbeşte. Şi vorbeşte mult. Şi vorbeşte corect. Şi v-am spus că nu se mai opreşte?! :))
Astăzi nu mă mai întreabă nimeni de ce copilul meu nu vorbeşte. Astăzi nu mai simt presiunea celorlalţi. Dar astăzi ceilalţi tot mai vor ceva. Vor ca fetiţa mea să spună ceea ce ei vor să audă. Da, astăzi ştiu că vorbeşte, dar nu-mi doresc să înregistreze ca un reportofon şi să reproducă cuvintele ca şi cum aş apăsa pe un buton. Nu vreau să ofere reprezentaţii spre divertismentul adulţilor. Nu vreau să spună obligată „Mulţumesc”, „Bună ziua”, „La revedere” sau „Te rog”. Vreau să înţeleagă sensul din spatele cuvintelor. Vreau să le audă în casă, în viaţa noastră de zi cu zi. Vreau să le spună atunci când se simte confortabil să o facă. Dacă ne vedem pe stradă şi nu vă salută, nu înseamnă că e prost crescută. Înseamnă că n-are nici măcar 2 ani şi jumătate. Încă învaţă. Încă absoarbe. Încă înregistrează. Nu înregistrează ca un reportofon, iar părinţii ei nu vor să crească un roboţel, ci un om cu personalitate, care învaţă din exemplele din jurul lui, care experimentează ceea ce absoarbe. Fiţi mai blânzi cu oamenii mici!
Dragă părinte al cărui copil nu vorbeşte,
Caută răspunsurile acolo unde un specialist îţi poate răspunde la întrebare. Acolo unde un om competent îți poate alunga îndoiala. Nu te lăsa curprins de griji înainte de a cunoaşte etapele fireşti prin care ar trebui să treacă puiul tău. Nu te lăsa pradă presiunii celor care vor prea multe de la oamenii mici. Nu-ţi lăsa capul în pământ, pentru că al tău copil nu răspunde la salutul vecinei. Copilul tău nu vorbeşte, dar te simte. Ai încredere în el! Va veni şi ziua în care îţi vei dori 5 minute de linişte. Totuşi, ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că liniştea nu-i întotdeauna semn bun.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursa foto: Pixabay