Copilul meu nu spune poezii și nici cântecele nu știe

A trecut (aproape) perioada lui „spune o poezie”, „ce cântecel știi să cânți?”, „Moșul nu îți dă cadoul dacă nu îi spui o poezie/cântecel” și acest lucru mă bucură nespus. Mă bucur pentru că a trecut această presiune care se pune asupra copiilor în această perioadă. Câțiva dintre părinții din generația nouă se luptă cu mentalități învechite, cu obiceiuri nu tocmai benefice pentru cei mici. Noi am crescut dând reprezentații artistice în fața celor mari ba la grădiniță/școală, ba acasă. Am fost un fel de trofeu al părinților sau al bunicilor care voiau să-și vadă odrasla în prim plan, cum cântă, cum recită, cum încântă publicul.

Eu nu zic că e rău să înveți cântece și poezii, dar nu-i prea bine când această învățare vine ca o condiționare ori ca o constrângere. Sunt pentru învățatul din plăcere. Apoi, să ținem cont că niciunul dintre noi nu poate fi bun la toate. Așa se întâmplă și cu copiii. Unii sunt mai extrovertiți, alții mai introvertiți, unii au talente artistice și alții fug de scenă sau de centrul atenției ca necuratul de tămâie. Mai rău este că unor părinți le mai și crapă obrazul de rușine dacă puiul lor uită versurile sau se apucă de plâns în mijlocul reprezentației.

Acum vă rog să faceți un exercițiu sincer. Cât sunteți de confortabili cu vorbitul în public? Presimt că mare parte dintre voi veți răspunde cu „Nu prea” care se traduce prin „Fac orice numa’ nu mă pune să vorbesc în public”. Așadar, concentrați-vă pe acest disconfort pe care îl simțiți când vă gândiți la acest lucru și adăugați o presiune suplimentară: măcar vreo 30 de ochi ațintiți asupra voastră și vreo 20 de device-uri care vă înregistrează reprezentația. Vă vine să o luați la fugă? Să se termine momentul cât mai repede? De ce? Sunteți oameni mari, în toată firea, asumați, capabili să își gestioneze emoțiile, nu? Și dacă vine momentul și vă bâlbâiți, vă înroșiți sau vă blocați în așa hal încât nu mai reușiți să scoateți 2 vorbe coerente? Cum v-ați simți? Acum gândiți-vă la ce simt copiii voștri.

O poezie recitată perfect înseamnă mai multă iubire? O poezie uitată înseamnă „M-ai făcut de rușine”? Plânsul pe scenă sau refuzul copilul de a da reprezentații artistice atrage după sine nevoia voastră de a îi pune o etichetă sau de a îi justifica în vreun fel comportamentul în fața celorlalți?

La grădiniță, copila mea nu învață poezii și cântecele. A învățat poezii acasă, în joacă, și știe colinde pe care le-am cântat atât acasă, cât și la grădiniță, dar fără să urmeze un program de învățare structurat ori să facă repetiții pentru reprezentația de sfârșit de an. Și să vedeți ce-și mai bulbucă unii ochii când le spun că Antonia nu își dorește să spună poezii, că acestea nu reprezintă o prioritate nici la grădiniță și nici acasă. Pentru unii e ca și cum copilul meu ar merge la grădiniță degeaba.

Îmi aduc aminte ce față a făcut Antonia când i s-a cerut să îi spună unui Moș Crăciun o poezie: „Mami, dar eu nu vleau!”. I-am spus că e ok să nu își dorească să facă acest lucru și cu asta am încheiat povestea fără prea multe justificări.

Din punctul meu de vedere, Moş Crăciun nu este o monedă de schimb și nu trebuie invocat ca pedeapsă, recompensă sau mijloc de condiționare. Moș Crăciun nu îți dă ceva dacă îi dai și tu. Asta ar trebui să facă și cei mari, să ofere din suflet, nu să plătească o reprezentație artistică.

Și nu, la grădiniță nu avem serbări, ci petreceri cu părinții. Pe această cale, le mulțumesc doamnelor educatoare pentru viziunile deschise și inițiativele frumoase. De exemplu, anul acesta, „serbarea” de Crăciun a fost cu ateliere pentru părinți și copii, cu colinde, poezii și cadouri. Dar nu s-a urmat linia clasică, pe care o știm cu toții. Am avut la dispoziție, într-un anumit interval de timp, 4 ateliere: de decorat turtă dulce (făcută de educatoare), de decorat coronițe de Crăciun, un atelier de făcut globuri de Crăciun și unul de lectură. După ce timpul alocat atelierelor s-a scurs, Moșul și-a lăsat sacul la ușă, s-a făcut nevăzut și fiecare copil a primit câte o carte în dar. Apoi, după câteva minute de răsfoit pagini de poveste, ne-am adunat cu toții și am cântat colinde, ținându-ne copiii în brațe. Apoi, poezia a fost spusă de părinți, nu de copii. Strofele poeziei „Iarna pe uliță” au fost împărțite fiecărei familii. Nu ne-a pus nimeni să memorăm, ci am putut folosi suportul scris. După aceste reprezentații mai puțin clasice, am ciocnit un pahar de ceai, am mâncat câte un fursec sau o mandarină și ne-am dus la casele noastre cu inimile pline.

Copiii voștri sunt suficient de buni, indiferent că știu sau nu poezii ori cântecele și voi sunteți responsabili să îi ajutați să își construiască stima de sine, să aibă încredere în ei.

Copiii voștri nu reprezintă un trofeu și nici nu trebuie să fie responsabili să-i distreze pe cei din jur.

Copiii voștri au nevoie de voi, să le fiți alături, fără să le puneți etichete.

Copiii voștri trebuie să știe că îi iubiți necondiționat, nu doar atunci când spun poezii ori fac deliciul publicului.

Să nu uitați că sărbătoarea Crăciunul (și toată această perioadă) nu este despre copii care stau ca sfinţii pe pereţi pentru că aşa îşi doresc cei mari. Nu este despre cadouri fantastice și mâncare cu nemiluita, nu este despre copii răi şi buni. Crăciunul este despre dăruire (și nu mă refer la cadouri costisitoare), recunoştinţă şi bunătate. Asta ar trebui să le transmitem copiilor noştri.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.