Fiind mamă de mai bine de 4 ani (nu că asta m-ar face vreo expertă în domeniu, dar ceva noțiuni am), pot să afirm cu încredere că un copil este testul suprem al unei relații. De ce? Pentru că toată dinamica relației se transformă și, din mijlocul iubirii, apar mici sau mari tensiuni, încărcături hormonale, frustrări, monotonie, timp mult mai puțin pentru cuplu, etc. Nu e ca și cum există o rețetă universal valabilă pentru fiecare cuplu, așa cum nu există nici un manual în care să ți se explice exact ce se întâmplă după nașterea copilului. Cu toții știm că lucurile se schimbă, dar nu știm cum ori în ce măsură. Ce știu este că e nevoie de înțelegere reciprocă și comunicare … muultăăă. Însă, dacă astea nu funcționează înainte ca puiul de om să vină pe lume, atunci este greu de crezut că vor funcționa după nașterea acestuia.
În ultima vreme, am auzit de câteva ori adulți care spuneau că un copil i-ar uni. Pe scurt, le-ar rezolva problemele de cuplu. De parcă bebelușii sunt tratamente prescrise de medic. Copilul nu cere să se nască, să fie un liant, o soluție, o alinare ori un pansament. El este un om lipsit de apărare, care are nevoie să fie iubit și să se simtă ocrotit. Și ce faci dacă nu își îndeplinește misiunea cu care a fost programat? Ce faci dacă nu reușește să sudeze ceea ce voi, oameni mari, nu reușiți? Îl arunci ca pe un plasture uzat, prea mic, ineficient pe o rană sângerândă?
Copiii ar trebui să vină pe lume acolo unde deja există iubire, comunicare, înțelegere şi armonie (chiar și atunci, acestea vor fi zdruncinate din când în când). Copiii nu ne repară relația de cuplu dar, într-un fel, ne repară pe noi, ca oameni, asta dacă suntem deschiși la lecțiile pe care le au de dat. Copiii nu ne sudează atunci când noi, adulții, eșuăm să o facem, ci ne completează. Golul ăla care nu știam că îl aveam în suflet, ei îl umplu în așa fel încât sufletul nostru să devină întreg. Noi devenim întregi.
Nu este responsabilitatea unui copil să facă să funcționeze ceva ce poate nu a mers niciodată. Noi, adulții, suntem responsabili să reparăm ceea ce mai poate fi reparat sau, după caz, să renunțăm să mai cârpim şi ne prefacem că peticul nu se vede. Uneori, chiar dacă lipești un vas, fisurile rămân vizibile. Uneori, unele haine se rup atât de tare că au nevoie de petic și peticul e evident diferit de întreg, mereu vizibil. Așa văd eu că este și cu relațiile. Unele lucruri nu se mai pot repara încât să redevină cum erau odinioară. Cred că e nevoie de multă muncă, determinare și stăpânire de sine să poți trăi, în liniște, cu fisura ori cu peticul.
Aşa că, cred că înainte ca un copil să completeze întregul, adulţii au nevoie să-şi dea timp, să se cunoască, să mănânce în linişte (știți de ce zic asta, nu?), să vorbească neîntrerupţi, să fie unul cu celălalt şi unul pentru celălalt. Cred că este perioada în care, dacă există compatibilitate, relaţia se sudează, devine puternică și pregătită să facă față unor viitoare furtuni, provocări și adevăratei oboseli. Da, da, şi eu am crezut că ştiu ce înseamnă oboseala înainte de a avea copii. Însă, nu știam nimic. 🙂 Așadar, să nu punem responsabilități prea mari pe niște umeri prea mici.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Ai mare dreptate! Asa e..
Eu chiar am zis dupa ce am nascut ca cei care cred ca un copil salveaza o relatie isi iau cea mai mare teapa. Nu stiu sa fi avut mai multa nevoie de intelegere si ajutor ca dupa nastere (in special acuma cu pandemia cand am fost doar noi 3). Daca nu am fi fost un cuplu unit, nu stiu cum era :))
La noi nu a fost o pandemie dupa nasterea Antoniei, dar inteleg perfect ce spui. 🙂