Tu ce fel de părinte eşti?

Primii ani de viaţă ai copilului reprezintă o perioadă unică în privinţa dezvoltării, iar rolul părinţilor este determinant. Ei au puterea să-şi ghideze copilul de la dependenţă la autonomie, iar comportamentele lor pot avea repercusiuni imediate şi de lungă durată asupra copilului. Părinţii trebuie să găsească echilibrul între exigenţă şi disciplină, necesară copilului pentru integrarea în sistemul familial şi social, şi căldură, sprijin şi sensibilitate, pe de altă parte.

Este suficient să deschidem internetul ori chiar doar uşa de la intrarea casei şi să înţelegem că părerile sunt împărţite atunci când vorbim de bune practici parentale. Sunt sigură şi voi aţi primit sfaturi de la părinţi, de la vecini, aţi citit opiniile specialiştilor în domeniu, etc. Când sursele de informare oferă date contradictorii, părinţeala perfectă devine o adevărată provocare. Totuşi, perfect nu este niciun părinte, însă ne putem deschide spre cercetările efectuate în domeniu pentru a găsi un echilibru între limite, aşteptări, sprijin şi iubire.

Oamenii sunt greu de clasificat şi cu atât mai greu este să pui părinţii într-o categorie sau alta. În cartea „Părinţi liniştiţi, copii fericiţi” , scrisă de Laura Markham, am găsit 4 comportamente parentale, care au început să fie cercetate în urmă cu vreo 5 decenii. Echipa de cercetători condusă de Diana Baumrind a analizat mai multe familii şi a conturat 4 modele de creştere a copiilor. De atunci, au apărut versiuni actualizate ale acestor descrieri, folosite şi astăzi de experţii care caută să înţeleagă comportamentul părinţilor şi implicaţiile lui în dezvoltarea copiilor. Mai jos, veţi regăsi nu 4, ci 5 stiluri de părinţi care, cred eu, au existat dintotdeauna şi există şi astăzi.

Părintele autoritar sau sever

Este cel care are aşteptări mari din partea copilului, lucru care nu este neapărat rău spun studiile, însă lipseşte sprijinul pe care ar trebui să i-l ofere necondiţionat celui mic. Un părinte autoritar este mai degrabă un dictator care îi ordonă copilului ce să facă, cum să facă şi chiar gândeşte în locul lui. Studiile arată că, în perioada adolescenţei, copiii crescuţi de părinţi autoritari se revoltă. Tot la această vârstă pot să caute sprijin şi atenţie în locuri nepotrivite sau să fie vulnerabili la presiunea exercitată de cercul de prieteni. Le este greu să-şi asume responsabilitatea pentru propriul comportament tocmai pentru că nu au fost încurajaţi să ia decizii, să gândească pentru ei. Adesea, se descurcă foarte bine la şcoală, însă tind să devină adulţi nefericiţi.

Mulţi dintre noi am crescut cu părinţi autoritari pentru care notele erau sfinte. În cazul meu, părinţii mei nu erau pe aceeaşi lungime de undă, tata fiind mai autoritar decât mama, însă nu consider că în mod exagerat sau nu aşa mi-a rămas întipărit în minte comportamentul lui. Însă, cunosc cazuri când o notă de 7 sau de 8 reprezenta o tragedie şi copilul tremura din toţi rărunchii de frica viitoarelor reacţii ale părinţilor. Şi avea şi de ce! Părinţii îi trânteau reproşuri ce depăşeau limita admisă de decibeli. Bineînţeles că nota considerată ruşinoasă atrăgea după sine pedepse şi/sau retragerea lucrurilor/activităţilor preferate. Şi ce rezolvau? Nimic! Copilul rămânea singur, complet demotivat şi pus în situaţia în care trebuia să găsească o soluţie singur, fără să aibă parte de sprijinul părinţilor.

Părintele permisiv

Cum spuneam, mulţi dintre noi am crescut cu părinţi autoritari. Ajunşi părinţi la rândul nostru ne dorim să nu urmăm modelul celor care ne-au dat viaţă şi ne-au crescut, ne dorim să nu fim duri şi stricţi cu copiii noştri. Părintele permisiv este opusul autoritarului. El îi oferă copilului tot sprijinul din lume, însă, adesea, îi transmite şi mesajul că trebuie să se ferească de dezamăgiri şi frustrări. Practic, nu le include sub umbrela emoţiilor existente. Copilul părintelui permisiv va face faţă cu greu nefericirii.

Părintele permisiv nu impune limite, reguli şi aşteptări în educaţia copilului. Unii cred că limitele împiedică dezvoltarea naturală a copilului, iar alţii cred că regulile îi provoacă suferinţă celui mic. Teoriile moderne de parenting, contrar unor păreri mai puţin „citite”, nu se referă la o absenţă a limitelor sau a regulilor, dimpotrivă. Parenting-ul modern pune accent pe necesitatea existenţei limitelor, dar pe impunerea lor cu blândeţe. Studiile spun că cei care cresc cu părinţi permisivi vor avea mari dificultăţi în a-şi dezvolta autodisciplina, vor tinde să fie egoişti şi nu foarte rezistenţi atunci când vor da piept cu viaţa de adult, având tendinţa să fie chiar antisociali.

În mod practic, dacă ar fi să ne raportăm la copilul care ia o notă mică, părintele permisiv îşi va trata copilul cu multă empatie, lucru perfect normal, îi va sugera copilului că data viitoare se va descurca mai bine, dar nu îi oferă niciun ajutor concret prin care s-ar putea schimba situaţia. Deşi copilul nu pricepe gram de chimie, îi spune că este deştept şi va reuşi, fără să înţeleagă că formulele chimice îi provoacă o angoasă copilului şi chiar nu le poate pricepe.

Părintele neglijent sau neimplicat

Nu este vorba de părinţii care nu îşi iubesc copiii, ci de cei care trăiesc la cheremul unui viciu (droguri dure sau alcool), al unei boli sau, pur şi simplu, trebuie să se descurce în secolul vitezei şi ajung să muncească 10-12 ore pe zi. În timp ce ei se dedică muncii, copiii lor cresc la creşă, la şcoală, la after school, cu prietenii, fără să existe viaţă de familie sau relaţie părinte-copil. Adesea, prezenţa acestor părinţi este înlocuită de lucruri materiale. Copilul va creşte cu ideea că nu merită să fie iubit, că nu există niciodată timp pentru el. Specialiştii spun că lipsa permanentă de conectare cu unul sau cu ambii părinţi îi poate crea copilului o stare de anxietate care, mai târziu, poate degenera în abuz de droguri, comportament agresiv sau alte probleme asemănătoare.

Un părinte care nu se implică în creşterea propriului copil nu va acorda importanţă notelor sau pasiunilor celui mic.

Părintele autoritativ

Este combinaţia reuşită între părintele autoritar şi cel permisiv. Îi oferă copilului multă iubire şi sprijin, dar are şi aşteptări ridicate, potrivite vârstei. Laura Markham spunea că aceşti părinţi „se aşteaptă ca cina să aibă loc în familie, la multe discuţii pe perioada liceului, la note mari şi la un comportament responsabil. Dar le şi oferă copiilor sprijinul absolut pentru a învăţa cum să se ridice la nivelul acestor aşteptări.” Părinţii autoritativi nu îşi controlează copiii, ci comunică cu aceştia indiferent de situaţie şi le oferă puterea de decizie atunci când situaţia o permite. Adesea, copiii cu părinţi autoritativi spun că mama şi tata sunt principalele persoane de încredere cu care ar putea aborda orice subiect le trece prin minte sau care simt că i-ar sprijini indiferent cu ce problemă s-ar confrunta. Aceşti copii au încredere în forţele proprii, sunt responsabili şi respectuoşi, ştiu să-şi controleze emoţiile şi să fie sociabili.

De ce această metodă funcţionează şi altele nu? Pentru că părinţii autoritativi au aşteptări pe măsura abilităţilor copiilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriul comportament. Copiii învaţă că sunt capabili să facă lucruri singuri, fără ajutor. Tocmai această abordare le dezvoltă încrederea în sine, îi ajută în dezvoltarea cognitivă şi să atingă maturitatea emoţională.

Părintele elicopter

Citind diferite surse, am găsit un nou stil parental. În literatura franceză se găseşte sub denumirile de hyper-parentalité, parents-hélicoptère, parents-drone, iar în limba engleză am găsit termenul de hyper parenting. În limba română, părinţii adepţi acestui nou stil parental se numesc părinţi elicopter. Unicul lor scop este ca cel mic să fie fericit şi să reuşească în viaţă. Toate alegerile în privinţa copilul sunt studiate şi cântărite cu atenţie. N-ar fi nimic rău până aici dacă aceşti părinţi nu ar vrea să-şi ţină copiii într-un glob de cristal, să-i ferească de toate pericolele, să facă lucrurile în locul celor mici încât să se asigure că sunt bine făcute, să-i stimuleze pe copiii în permanenţă şi de la cele mai fragede vârste, să le compare mereu rezultatele cu cele pe care le au alţi copii, să le controleze prieteniile, etc.

Specialiştii se opun acestui stil parental, pentru că, consideră ei, vrând să facă totul pentru copiii lor, părinţii vor ajunge epuizaţi şi vor trăi într-o angoasă permanentă. În plus, întreaga familie se concetrează doar pe reuşita copilului şi orice eşec devine o dramă familială. Apoi, pentru copil, această atitudine protectoare exagerată şi suprastimularea sunt factori de stres, generatori de anxietate, de lipsă de creativitate, de control şi de încredere în sine. Practic, părintele elicopter intervine peste tot şi în toate, fără să-i lase copilului şansa să se descurce singur, să-şi asume propriul comportament şi propriile emoţiile. De fapt, emoţiile negative nu au ce căuta în viaţa copilului crescut de un părinte elicopter.

Cred că este important să ştim cum ne putem ajuta copiii să devină adulţi echilibraţi, cu încredere în sine şi în forţele proprii. Până la urmă, în cea mai mare parte, părinţii sunt cei care-l ajută pe copil să se dezvolte armonios. Care a fost modelul urmat de părinţii voştri? Care este stilul în care vă încadraţi voi astăzi ca părinţi?

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram 

Surse info:

1. Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, Dr. Laura Markham, Bucureşti, Multi Media Est Publishing, 2015.
2. Habiletés parentales – Encyclopedie sur le developpement des jeunes enfants.
3. Diana Baumrind’s (1966) Prototypical Descriptions of 3 Parenting Styles – Developmental Psychology.
4. Style parental, pratique éducative et formation de la personnalité – Psycho Ressources.
5. 19.15/ LES RISQUES DE L’HYPERPARENTALITÉ : ÊTRE PARENT, MAIS JUSQU’OÙ ? – Union Francophone des Associations des Parents de l’Enseignement Catholique

Surse foto: Pexels.