Mamele care scriu pe bloguri au vieţi perfecte?

Mamele care scriu pe bloguri plutesc pe norişori pufoşi şi sunt de un zen absolut? Nu, nici măcar una dintre cele pe care eu le urmăresc nu-mi lasă impresia asta şi nici subsemnata, vă garantez.

Mamele care bat tastele şi îşi exprimă gânduri în online văd viaţa în roz şi sunt mereu cu zâmbetul pe buze? Nici pe departe! Au şi ele zilele lor în nuanţe de gri. Nimeni n-are viaţa perfectă.

Mamele cu bloguri sunt perfecte şi deţin adevărul absolut? Urmăresc câteva şi niciuna nu-mi dă această impresie.

Mamele care îşi împărtăşesc experienţele în online au mereu soluţiile potrivite indiferent de situaţia cu care se confruntă? Asta ar înseamna să fie perfecte şi ştim că perfecţiunea nu există.

Atunci de ce sunt puse la zid ori ironizate pentru mesajele pozitive pe care încearcă să le transmită? Pentru că cititorul vede doar ceea ce vrea să vadă şi adesea reacţionează în acord cu frustrările care îl macină. Nu toţi fac asta, bineînţeles, dar există o categorie de oameni care aşa funcţionează, care comentează ironic sau critică total neconstructiv.

De ce sunt condamnate mesajele pozitive? De ce crede cineva că trebuie să atingi perfecţiunea pentru a le aplica? De ce primul gând la citirea unui articol cu mesaje pozitive nu sună cam aşa: „Ce idee bună! Cu toţii putem îmbunătăţi ceva la noi şi în relaţia cu ceilalţi.”

Aceste gânduri şi întrebări sunt aşternute în urma unui comentariu primit la un articol pe care l-am distribuit zilele trecute. Articolul sublinia importanţa hranei pentru suflet pe care le-o oferim copiilor noştri zi de zi. Vorbea despre acceptare, condiţionare, alint, libertate de explorare şi despre ceea ce ne dorim să le transmitem copiilor noştri. Nu erau sfaturi de aplicat, ci nişte rânduri pline de înţeles, la care merită să medităm fiecare dintre noi. Nu sublinia nici pe departe practica unei mame perfecte.

Percepţiile noastre sunt diferite şi se bazează pe experienţele trăite. Este uşor să emitem judecăţi. Dar câte dintre ele sunt corecte? Aş putea să garantez că nicio mamă nu îşi face un blog pentru a-şi etala o viaţă perfectă, lipsită de griji şi cu soluţii universal valabile în creşterea copilului. Toate acestea sunt utopii. Mamele cu bloguri nu îşi doresc să adâncească frustrările altor mame sau să le facă să se simtă incapabile. Scopul este de a împărtăşi informaţii, experienţe personale şi de a arăta tocmai că viaţa unei mame nu este pictată doar în nuanţe de roz.

Cine sunt eu? 

Eu sunt un om simplu, exact ca şi voi. Am dureri, nemulţumiri, frustrări, stresuri şi situaţii dificil de gestionat. Îmi asum ce scriu, aştern rânduri sincere şi vreau să fiu autentică. Nu vreau să dau lecţii, ci să împărtăşesc ceea ce aplic în viaţa de zi cu zi, ceea ce funcţionează mai mult sau mai puţin în cazul nostru, ceea ce îmi place, principiile după care mă ghidez, descoperirile pe care le fac, ş.a.m.d. În cea mai mare parte, îmi doresc să scriu într-o notă optimistă. Mă ajută când mă confrunt cu un moment dificil şi vreau să transmit mesaje pozitive mai departe, să subliniez ideea că nicio situaţie nu reprezintă un capăt de lume, că nicio problemă nu este fără soluţie. Reuşesc să rămân calmă şi pozitivă întotdeauna? Nu! Dar recunosc acest lucru, mi-l asum. Aşa îmi doresc să fiu percepută, cu bune şi rele, cu calităţi şi defecte. Nu vreau să am eticheta de „mama perfectă”, pentru că nu sunt şi nici nu-mi doresc să pun pe mine o presiune suplimentară în acest sens. Aici am vorbit despre cât de imperfectă sunt.

Ce are de făcut cititorul? 

Eu scriu pe un blog şi citesc alte mame cu bloguri. Nu iau niciodată mot-a-mot ceea ce citesc şi nu mă compar cu nimeni. Nu suntem la fel, nu ni se potrivesc aceleaşi lucruri şi nu am avut aceleaşi experienţe. În schimb, vă spun cu sinceritate, că sunt mame de la care am avut multe lucruri de învăţat şi le mulţumesc pe această cale pentru toate informaţiile împărtăşite. Informaţiile îmi trec prin filtrul gândirii. Unele mi se potrivesc, altele deloc. Cu unele rezonez mai mult, cu altele mai puţin. Încerc să nu judec şi să nu lansez comentarii răutăcioase. Încerc să scot partea pozitivă din fiecare articol citit.

Ştiu ce înseamnă să fii de ambele părţi ale baricadei. Ştiu cum e să-ţi pui toate eforturile într-un blog şi cea mai mare parte din timpul liber. Să scrii, să citeşti, să reciteşti, să publici un text sau să nu o mai faci niciodată de frica reacţiilor pe care le-ai putea stârni, de teamă că mesajul tău ar putea să fie perceput foarte diferit de ceea ce ţi-ai dorit să transmiţi de fapt. Practica m-a ajutat să capăt mai multă încredere din acest punct de vedere şi să înţeleg că nu voi putea mulţumi pe toată lumea oricât de mult m-aş strădui.

Ştiu cum este să fii obosită şi singură, iar alte mame să se bucure de sprijin în cea mai mare parte a zilei. Ştiu cum e să ai un copil care doarme extrem de puţin şi să auzi că există mame cu copiii care dorm neîntorşi toată noaptea. Ştiu cum e să fii la capătul puterilor, să îţi pierzi răbdarea, să ridici tonul, să nu mai poţi. Însă, atunci când trec prin asta, nu le lipesc mamelor cu bloguri eticheta pe care scrie „mama perfectă”. Încerc să caut printre rândurile lor motivaţie, posibile soluţii, o gură de aer pozitiv şi un gram de empatie.

Închei prin a vă spune că suntem toate imperfecte, dar cu super puteri. 🙂

Cum vedeţi voi mamele cu bloguri în raport cu textele pe care le scriu, cu imaginea pe care şi-o creează? Blogurile vă ajută sau vă frustrează? Nu vreau să-mi daţi nume, dar sunt pregătită să încasez şi păreri vis-a-vis de propria-mi persoană.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram

Surse foto: Unsplash