Copiii se nasc cu personalităţi şi temperamente diferite. Copiii timizi nu se simt în largul lor atunci când trebuie să interacţioneze cu ceilalţi. Unii copii au nevoie de un timp să se adapteze unui mediu nou, de câteva minute bune, şi apoi se comportă absolut natural. Un copil timid rămâne timid în majoritatea situaţiilor, dar există soluţii pentru a-l ajuta să aibă mai multă încredere în sine şi să se simtă mai confortabil atunci când interacţionează cu ceilalţi.
Se consideră că până în jurul vârstei de 3 ani copiii sunt curioşi şi energici, iar după această vârstă, odată cu conştientizarea propriei imagini, a reacţiilor celor din jur şi a efectelor pe care comportamentele noastre le au, copilul îşi poate schimba comportamentul. El poate deveni retras, ruşinos, vorbeşte încet, poate părea prea puţin interesat de interacţiunea cu ceilalţi, poate prefera să se joace singur, etc. Astfel, primeşte eticheta de „copil timid”/”copil ruşinos”. Pentru majoritatea copiilor, aceste etichete au conotaţii negative. Adesea, un copil etichetat ca fiind timid sau ruşinos este perceput de ceilalţi ca fiind neprietenos.
Ce este timiditatea?
Timiditatea este o emoţie comună, poate prea puţin înţeleasă de cei din jur. Ea poate fi frica vis-a-vis de reacţiile celorlalţi. Un copil timid îşi imaginează ce ar putea ceilalţi să spună despre el, despre ceea ce spune sau face. Pe de altă parte, timiditatea este adesea confundată cu tendinţa unui copil de a sta retras. Unii copii au nevoie de mai mult timp decât alţii să se alăture unui grup sau să se simtă confortabil într-un mediu nou. Această atitudine nu înseamnă neapărat că cel mic este timid.
De unde poate veni timiditatea?
Timiditatea poate avea mai multe origini:
- un comportament împrumutat din familie.
- părinţi/fraţi care „ocupă” tot spaţiul.
- copii care se simt diferiţi (de exemplu: copii precoce, copii care provin din medii vulnerabile, etc.). Se pot simţi vinovaţi pentru diferenţele lor.
- experienţe dure de viaţă.
- trăsătură de personalitate.
- lipsă de încredere în sine (frica de a greşi, comparaţia permanentă cu ceilalţi, etc.).
- imagine de sine negativă („eu nu pot”, „eu nu ştiu”).
- teama de a fi respins (corelată cu ceva ce a experimentat).
- educaţia autoritară (care îl împiedică să ia iniţiative, să fie independent, nu este încurajat să se exprime, să facă alegeri).
Timiditatea poate fi un atu?
Psihologii spun că timiditatea poate fi un atu. Copiii timizi au o mai mare capacitate de a asculta şi de a analiza.
De ce timiditatea îi deranjează pe părinţi/pe ceilalţi?
Pentru că trăim într-o societate care pune accent pe relaţiile sociale. Ne dorim copii populari, comunicativi, independenţi, deşi toate acestea nu sunt sinonime cu o educaţie bună sau cu reuşita. Considerăm că un copil sociabil şi comunicativ este integrat mai uşor în diferite grupuri şi se va descurca mai bine decât unul timid în majoritatea situaţiilor cu care se va confrunta de-a lungul vieţii.
Să aibă mulţi prieteni sau doar câţiva? Tindem să măsurăm succesul unui om în numărul de prieteni. Ne dorim ca cei mici să fie apreciaţi, să lege relaţii de prietenie, dar un copil cu puţini prieteni poate fi pur şi simplu selectiv, nu nefericit.
Timiditate sau fobie socială?
Ne putem gândi la fobie socială atunci când copilul refuză toate invitaţiile colegilor la zilele de naştere, de exemplu. Asta poate arăta că undeva există o durere, o problemă, o nefericire interioară.
Cum îl ajutăm pe copil să-şi depăşească timiditatea?
♦ să înţelegem ce-l sperie pe copil şi de ce.
♦ să îi valorizăm calităţile în familie.
♦ să căutăm mijloace pentru a-l ajuta să se exprime. O variantă ar fi practicile artistice: fotografie, modelaj, teatru. Aceste practici îi pot da încredere în propria persoană. De exemplu, teatrul şi jocurile de rol îl provoacă să lucreze cu corpul său, să se exprime.
♦ să îl încurajăm în situaţiile noi.
♦ să nu îi punem limite foarte rigide.
♦ să nu îl criticăm când îi este teamă să se lanseze în anumite situaţii.
♦ să îi vorbim şi să ne jucăm cu el de la acelaşi nivel, nu din poziţie de superioritate.
♦ să fim un exemplu, adică să ne privim pe noi cum ne comportăm în situaţiile sociale, cum reacţionăm. Să nu uităm că le suntem modele celor mici şi că au tendinţa să ne imite.
♦ să evităm situaţiile care îl fac să se simtă nesigur (certurile în familie, de exemplu).
♦ să fim unealta care „sparge gheaţa” atunci când copilul vrea să se alăture unui grup, de exemplu, dar ceva îl reţine.
Ce să nu facem?
♦ Nu îl forţăm. Îl stimulăm, dar nu îl forţăm să facă anumite lucruri. De exemplu, nu îl înscriem la rugby din dorinţa de a-şi depăşi timiditatea. Stabilim cu copilul care sunt situaţiile care îl sperie şi încercăm să-l ajutăm să-şi învingă timiditatea cu paşi mici. Pentru el, un pas mic poate însemna o mare victorie. De exemplu, îl rugăm să meargă la vecina după o cană de făină, apoi la magazin după pâine ori îl încurajăm să îi ceară el ceva vânzătoarei. Bineînţeles, activităţile se adaptează în funcţie de vârsta copilului.
♦ Nu-l obligăm/insistăm să spună „Bună ziua” ori să vorbească cu persoanele pe care le întâlnim.
♦ Nu-l forţăm să se împrietenească cu toată lumea, pentru că „aşa e frumos” ori pentru că „aşa trebuie”.
♦ Nu îl comparăm cu alţi copii.
♦ Nu îl supraprotejăm şi nu îi transmitem ideea că lumea înconjurătoare este un loc de speriat. Nu-l va ajuta cu nimic.
♦ Nu îi punem etichete. Copiii au nevoie de un timp „de încălzire” atunci când se confruntă cu o persoană sau cu o situaţie nouă. Părinţii au nevoia de a justifica acest comportament şi spun că cel mic este timid. În loc de a-i pune eticheta de copil timid, este preferat să spună că are nevoie de puţin timp să se adapteze şi că va fi bucuros să se joace/comunice de îndată ce se va familiariza cu locul/persoana, de îndată ce se va simţi confortabil. Eticheta „copil timid” îl poate face pe copil să simtă că ceva este în neregulă cu el, iar timiditatea nu este absolut deloc anormală.
Copiii voştri sunt timizi? Cum îi ajutaţi să treacă peste timiditate?
Resurse:
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Fetița cea mare e prietenoasa dar când era mică nu lăsa pe nimeni sa se apropie de ea , imediat plângea,așa face și cea mica🤔🤔
Cum a făcut cea mare 2 ani a început să mai comunice și cu alții (acum are 5 ani)
Oare are legătură cu timiditatea?