Sursa foto: Pexels.com

Adesea vorbim despre furia copiilor, despre tantrumurile pe care le au la diferite vârste și prea puțin despre furia oamenilor mari, a părinților.

Oare oamenii mari nu se enervează în relația cu copiii? Ba da! De câte ori!

Oare oamenii mari nu ar trebui să se enerveze? Nu suntem roboți. Suntem oameni, imperfecți, cu trăiri și emoții felurite.

Atunci de ce nu vorbim despre furia părinților în relația cu copiii? Pentru că este un punct vulnerabil care ne arată cât de imperfecți suntem. Pentru că, atunci când deschidem subiectul, adesea ne simțim vinovați și nu avem nevoie de o întreagă listă de sfaturi, mai mult sau mai puțin pertinente, și judecăți ale oamenilor din exterior. Se întâmplă să nu le putem duce. Se presupune că ar trebui să … have it altogether.

De ce apare furia? 

Nu cred că ar trebui să se pună problema dacă ne enervăm sau nu, ci cum ne gestionăm furia, ce facem în acest sens.

Furia este acel sentiment care ne transformă și nu tocmai în cea mai bună versiune a noastră, ci într-un balaur cu 7 capete, fără control, cu reacții nepotrivite. Nu cred că este om pe fața pământului care să nu fi simțit furie măcar o dată în viață. Și, când suntem părinți, furia se invită la masă mai des decât ne-am dori.

De ce simțim furie mai des în relația cu copiii, cu aceste ființe pe care le iubim până la lună și înapoi, cu acești omuleți plămădiți din iubire? Pentru că ei ne apasă niște butoane sensibile (aici intră și fenomenul denumit de psihologi „ghosts in the nursery” – copiii noștri ne stimulează niște emoții intense trăite în copilăria noastră, care ne-au rămas în subconștient și ne fac să reacționăm), pe care le conștientizăm mai mult sau mai puțin. Furia noastră adesea scoate în evidență ce ne doare și ce ne lipsește: relații disfuncționale cu părinții, nevoi neîmplinite, situații care implică umilință, frică, anxietate, frustrări adunate, etc.

Dacă furia este o emoție firească, agresivitatea nu este o consecință sănătoasă. Să nu uităm că cei mici n-au cerut să facă parte din universul nostru. Noi am ales! Așadar, tot noi ar trebui să alegem să facem ce știm mai bine pentru ca universul în care ei cresc să fie unul cât mai sănătos, din toate punctele de vedere. 

Posibilele consecințe ale furiei noastre

Furia părintelui este înfricoșătoare pentru un copil. Din poziția lui, se vede multiplicată de zeci, poate sute de ori față de cum o percepem noi adulții. Mai mult decât atât, în lipsa autocontrolului, furia ne poate face să reacționăm impulsiv, imediat, să avem reacții pe care să le regretăm după ce trece „furtuna”: țipete, cuvinte nepotrivite, jigniri, etichete, o palmă la fund sau chiar mai mult decât atât. Niciun copil nu merită lovit! Provocarea cea mai mare este să facem apel la maturitatea noastră pentru a ne controla furia și a-i minimiza efectele negative.

Cum ne putem gestiona furia în 5 pași? 

Nu este o rețetă cu 5 ingrediente ce veți găsi mai jos, ci ceea ce eu am învățat să fac, ceea ce încerc să aplic pentru a evita ca situațiile tensionate să explodeze, să devină urâte pentru toată lumea.

Dacă credeți că cei mici sunt în apogeul tantrumurilor pe la vârsta de 3 ani, vă asigur că la 6 ani sunt ceva … complicat de gestionat, să zicem. Așadar, acești 5 pași mă ajută să mă reglez emoțional, să îmi gestionez furia, să dau dovadă de cât mai multă răbdare și înțelegere.

1. Conștientizare. Ce simt? De ce?

Eu am învățat să-mi conștientizez starea premergătoare furiei (în timp, bineînțeles). Simt cum mă încălzesc, cum urcă furia și, dacă nu mă retrag sau nu îmi impun să o controlez (aici intervine efortul conștient), știu că intru în mod fight or flight, luptă sau fugi. Când sunt acolo, din punct de vedere psihic, sunt pregătită de „luptă”. Așadar, conștientizarea este esențială pentru a nu acționa pe fondul furiei.

2. Pun limite înainte ca furia să „urce”

Se întâmplă să avem o zi grea și toată încărcătura emoțională să explodeze din cea mai mică „scânteie”, una poate generată de copil. Când am o zi grea, în care mă simt irascibilă înainte de „scânteia” copilului, dacă face ceva ce nu-mi place, care simt că s-ar putea să-mi declanșeze furie sau alte emoții nepotrivite, îi spun ce simt, o rog să nu mai facă x lucru, pentru că mă simt obosită, mă deranjează, etc. Pe scurt, vorbesc despre ceea ce simt.

3. Iau o pauză 

Când știu că furia este acolo, prezentă, mă retrag. Respir adânc. Încerc să diminuez furia. Nu mă feresc să-i spun Antoniei că sunt furioasă și că am nevoie de 2 minute să mă liniștesc. Este mai dificil să faci asta cu un copil mic care te urmărește peste tot. În urmă cu câțiva ani, funcționa respiratul adânc, gândurile conștiente și pozitive, un spălat pe față cu apă rece.

Conform cercetătorului de la Harvard, dr. Jill Bolte Taylor, avem nevoie de 90 de secunde pentru a identifica o emoție și pentru a o disipa. Identificarea și numirea emoției („Sunt furioasă!”, „Sunt supărată!”) este un prim pas spre recăpătarea controlului. După cele 90 de secunde, se consideră că este alegerea noastră dacă rămânem în același loop emoțional.

Mai exact, durează 90 de secunde pentru ca efectul „chimic” al unui hormon să dispară din corp. Trebuie să conștientizăm emoția generată și să ne dăm voie să o simțim fără a opune rezistență. Ea își va pierde din intensitate atâta timp cât nu o vom alimenta cu alte gânduri, unele legate de evenimente trecute asemănătoare, și, în scurt timp, vom vedea din nou lucrurile mai limpede. Așadar, ar fi sănătos să ne retragem pentru 2-3 minute când furia își face simțită prezența pentru a reacționa pe fondul ei.

4. Discutăm

Nu bag sub preș nici nevoile mele, nici greșelile pe care le fac. Reluăm evenimentele și, în funcție de context, îmi cer scuze dacă este cazul, îi spun Antoniei ce am simțit, de ce am fost supărată, ce nevoi am, ce cred că îmi lipsește, cu ce cred că am greșit față ea, ș.a.m.d. Discuțiile care vin după situațiile tensionate (și nu numai, bineînțeles) mi se par extrem de importante.

Sursa foto: Pexels.com

5. Suntem un exemplu pentru copiii noștri

Ideea aceasta stă în centrul credințelor mele atunci când vine vorba de Antonia. Indiferent de situație, suntem un exemplu pentru copiii noștri. Copiii învață de la noi. Gestionarea furie este unul dintre aspectele pe care predăm la ora de părințeală. Copiii învață din ceea ce facem, nu din ceea ce spunem. 

Îmi ies lucrurile bine întotdeauna? Nicidecum! Sunt un om cât de poate de imperfect, dar îmi apreciez progresul. Un moment mai puțin reușit mă învață să fac mai bine data viitoare și nu-mi știrbește progresul făcut până atunci. Este modul în care aleg să privesc lucrurile.

Voi cum vă descurcați cu gestionarea furie? Care sunt pașii pe care îi urmați în acest sens?


Surse accesate pentru scrierea acestui articol:


Alte articole cu informații utile: 


Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *