Intotdeauna m-am vazut stand acasa cu copilul doi ani. Imi ziceam ca e important sa mearga, sa rupa primele cuvinte, sa invete sa faca la olita, etc. inainte sa mearga la cresa/gradinita. Si a venit si vremea sa o dezlipesc de mine… si nu la doi ani (asa cum am visat), ci la 9 luni! Nu pentru ca vreau eu, ci pentru ca asta e sistemul!
Suntem intr-o tara in care legea nu ne permite sa tragem mai mult de timpul nostru impreuna. Am avut concediu prenatal doua luni, apoi concediu de maternitate trei luni (de fapt, e doua luni, dar se primeste una in plus in cazul in care mama alapteaza), iar concediul parental e sase luni. Le-am luat pe toate plus concediul care il mai aveam pe 2015. In 24 februarie (maine) Antonia va merge la cresa, exact in ziua in care implineste 9 luni (avem 3 zile pentru adaptare), iar in 8 martie eu reincep munca (fara nici o tragere de inima).
E mai greu decat as fi crezut. E foarte greu! Am foarte multe intrebari fara raspuns. Ma intreb cum o sa doarma fara mine, cum o sa manance, o sa strige cineva la ea, o vor lasa sa planga, etc.?! Sunt constienta ca nu poate nimeni sa-mi raspunda la intrebari. Cresa e cunoscuta si recunoscuta, dar asta nu-mi ofera nici o garantie. Nimeni nu o poate ingriji mai bine decat mine. De fapt, stiu ca ea se va adapta (sau asa ma consolez). Mie imi va fi greu. E teribil de dificil sa inteleg ca nu vom mai fi impreuna 24 de ore din 24, nu eu o sa o tin in brate cand o sa planga, cand o sa se trezeasca, nu eu o sa-i dau sa manance, nu mirosul meu il va simti inainte sa adoarma peste zi, nu eu ii voi auzi rasetele cristaline … nu o sa fiu acolo! Pe mine ma vor insoti peste zi fata ei somnoroasa, ochisorii mari, albastri si inocenti care ma privesc curiosi in fiecare dimineata si mirosul ei dulce. Apoi, mai avem impreuna si vreo 2-3 ore seara inainte de culcare. Extrem de putin!
Incerc sa pun in fata aspectele pozitive: se va adapta mai usor la varsta asta, se va dezvolta in colectivitate, eu imi mai schimb ideile la munca, etc. Totusi, nu gasesc nici un motiv suficient de puternic care sa-i compenseze lipsa. Stiu ca trebuie sa ma obisnuiesc, sa trag aer in piept de fiecare data cand ma bufneste plansul si sa merg mai departe pentru, in cele din urma, viata e un lung sir de compromisuri. Profit de fiecare zi, ora, clipa cu ea si las ca lucrurile sa vina de la sine.
Cand mi-am impus sa vad partea plina a paharului, tocmai ce s-a golit si asta. In tara asta civilizata in care locuim, toate legile favorizeaza munca, munca si iar munca. Mamele care ies din concediu de maternitate si isi reiau activitatea profesionala nu sunt protejate in nici un fel. Pe scurt, mergi la munca azi si maine te pot da afara (stim ca motive se gasesc). In urma cu vreo doua saptamani am avut o intalnire la munca in timpul careia mi s-a comunicat (cu o nesimtire nonsalanta) ca postul meu a fost dat inlocuitorului. Mi s-a propus un job care presupune sa calatoresc minim 5 zile pe luna. In unele situatii poate fi job-ul de vis. In cazul meu este cel mai mare cosmar. Cum as putea sa-mi las copilul cu o bona zi si noapte, un copil alaptat la san, care abia incepe cresa? Cresa este deja o schimbare majora, dar cum as putea sa plec cu zilele, sa o privez de mine, de singurul ei reper de siguranta? Stiau ca am sa-l refuz (sunt sigura ca stiau) si asta am si facut. Acum astept vestile, consecintele, solutiile. In concluzie, s-a spulberat orice motivatie de a reincepe munca.
Sursa foto: heavyroadtorecovery.blogspot.com
Of, Flavis. Imi pare rau ca treci prin asta, atat de repede. Ai putea umple putin cate putin acel pahar care s-a golit (parte lui plina) cu fiecare gand frumos al tau cand vei fi la servici, facandu-ti treaba impecabil (ca pana acum) si siguranta faptului ca toate duc catre altceva. Exista un scop si un rezultat pentru orice ni se intampla. E un pic dur ce se intampla, dar nu degeaba sunteti acum acolo. Sunt sigura ca va veti descurca. Va imbratisez cu drag!
Draga mea, iti multumesc pentru cuvintele frumoase.
Te pup cu drag :*!
Cred ca oricand ar fi sa reincepem munca, pentru noi mamele va fi cel mai greu. Chiar daca incepeai la 2 ani tot la fel gandeai, poate chiar mai greu de atat, intrucat mai vorbeste, stie sa te stranga in brate, stie sa zica „mami nu pleca la serviciu”. Si eu tot pt doi ani am optat si ma gandesc cu jale de pe acum (8 luni jumatate) la clipa inevitabilei „despartiri”. 🙁
Ai dreptate! Pana la urma, varsta potrivita nu este niciodata :(.
Draga Flavia,imi pare sincer rau! Cata jale in scrierea ta! Dar daca tot nu e nimic sigur la job, nu poți sa stai măcar 1 an si sa iti cauti alt job?
E complicat deocamdata, dar pe maine sper sa am un plan mai clar! Nu stiu daca vreodata mi-am dorit sa fiu data afara, dar acum mi-ar face un bine ?.