Cu toţii am auzit baby blues, dar câţi ştim ce înseamnă daddy blues? Încă de la început, ar fi bine să facem dinstincţia între baby blues şi depresia postnatală. Baby blues este o stare naturală după naştere, o labilitate emoţională. Femeia se poate simţi tristă, copleşită de emoţii, de sentimentul de incompetenţă la care se adaugă naşterea în sine şi furtuna de hormoni care o însoţeşte. Până la urmă, această stare este absolut normală, pentru că femeia trebuie să facă faţă unui nou rol, complet necunoscut, cel de mamă. Depresia postnatală este o stare de tristeţe profundă, care ţine şi câteva săptămâni, luni după naştere sau poate să apară mult mai târziu după ce aceasta are loc. Femeii nu îi mai vine să se ridice din pat, nu se mai poate bucura de nimic şi nu îşi doreşte nici măcar să mai aibă grijă de copilul ei. Practic, sunt două stări psihologice care trebuie disociate. Baby blues-ul este o stare de hipersensibilitate, marcată de schimbări bruşte de dispoziţie (fericire vs. plânsete) care se manifestă după naştere. Depresia este o patologie care poate dura mai multe luni.
De ce apare daddy blues-ul?
Dacă, în cazul femeii, baby blues-ul se datorează în mare parte furtunilor de hormoni, daddy blues-ul se instalează la prospeţii tătici din alte motive. Viitorii taţi, şi nu numai ei, au tendinţa să programeze toate detaliile noii vieţi în 3 în detaliu, dar adesea lucrurile nu merg conform planului. În faţa unui travaliu lung şi dureros, al unei epuizări fizice şi emoţionale a femeii, taţii nu îşi mai găsesc locul, rolul şi nici reperele. Ei devin spectatori, fapt care-i face să se simtă neputincioşi.
Odată ajunşi acasă, părinţii ştiu teoretic la ce să se aştepte, cum ar trebui să fie viaţa cu un nou-născut, dar realitatea le depăşeşte teoria, pentru că nu există un decodor universal care să ne ajute să ne înţelegem bebeluşii. În acest stadiu, mamelor le vine mult mai natural să răspundă nevoilor bebeluşilor (alăptarea poate fi un exemplu), acestea fiind ajutate de cele 9 luni de sarcină şi de instinctele materne, pe când taţii trebuie să prindă un tren aflat deja în mişcare. Dacă bărbaţii se compară cu femeile, cu mamele copiilor lor, atunci când vine vorba de a răspunde nevoilor bebeluşului, această comparaţie îi va dezavantaja din start.
Un alt rol determinant îl are societatea. Aceasta ne invită să idealizăm sarcina şi viaţa cu un bebeluş, iar asta nu ne ajută absolut deloc, pentru că viaţa bate filmul şi diferenţa între idealizare şi realitate este enormă. Da, sunt momente unice, încărcate de fericire, de emoţie, dar viaţa cu un bebeluş nu se rezumă doar la asta. Idealizarea ascunde nopţile nedormite, reprizele repetitive de plâns ale bebeluşului, iritabilitatea, grijile, sentimentele de neputinţă, etc. Viitorii taţi îşi imaginează şi îşi planifică în avans rolul pe care-l vor avea în viaţa nou-născutului, însă, până la urmă, sunt nevoiţi să se adapteze realităţii. Tocmai această adaptare îi poate duce la starea de daddy blues. Sentimentul de incompetenţă îi poate face să fie nervoşi, agitaţi. Având în vedere că bebeluşii absorb emoţiile ca nişte bureţi, vor reacţiona în acord cu ceea ce simt. Astfel, se va întreţine un cerc vicios. Copilul resimte nervozitatea tatălui, devine agitat, plânge, tatăl se învinovăţeşte şi sentimentul de incompetenţă se accentuează, devine furios pe el însuşi şi pe lumea întreagă.
La cele scrise mai sus, se adaugă schimbarea radicală a dinamicii familiei, pentru că bărbaţii se pot simţi excluşi din viaţa partenerei şi/sau din rolul de părinte; pragmatici din fire, îşi pun o presiune suplimentară, cum ar fi sarcinile financiare; devin copleşiţi de schimbările iminente din viaţa lor, implicit de schimbările prin care trece partenera lor de viaţă; baby blues-ul sau stările schimbătoare ale partenerei pot avea şi ele un rol, însă ar fi nedrept să punem daddy blues-ul exclusiv în cârca viitoarei/proaspetei mame.
Nu este o regulă ca daddy blues-ul să apară doar după naşterea bebeluşului, ci poate să-şi facă simţită prezenţa şi după vârsta de un an a copilului, când tatăl poate să fie copleşit de gânduri privind moartea (a lui sau a copilului), griji privind integritatea fizică pe măsură ce copilul explorează ori griji legate de capabilitatea sa financiară.
Cum se poate manifesta daddy blues-ul?
Proaspeţii tătici pot resimţi următoarele stări/sentimente:
♣ Tendinţe de izolare, inclusiv faţă de partenera de viaţă.
♣ Sentimente de neputinţă, de incapabilitate de a îndeplini aşteptările partenerei sau ale rolului pe care şi l-a imaginat ca tată.
♣ Poate ajunge să-şi respingă bebeluşul.
♣ Sentimente de vinovăţie, inclusiv pentru faptul că trebuie să meargă la muncă şi nu poate fi prezent fizic, să ofere suport, ajutor.
♣ Poate vedea munca şi orele suplimentare ca pe un refugiu.
♣ Lipsa dorinţei de implicare atât pe perioada sarcinii, cât şi după naşterea bebeluşului. Aceasta nu arată neapărat o lipsă de interes, ci o mare frică sau poate fi reacţia bătăliei interioare între bărbatul care îşi doreşte să fie responsabil şi băiatul copleşit de noul rol.
Daddy blues-ul este un subiect tabu. Bărbaţii vorbesc prea puţin despre sentimentele lor, implicit despre stările care îi încearcă în această perioadă a vieţii lor. Taţii îşi spun adesea că nu se pot plânge, că femeia a îndurat sarcina, naşterea şi poartă în continuare pe umeri întreg cotidianul cu nou-născutul. Consideră că ei trebuie să încaseze, că nu au dreptul să-şi exprime frustrările când femeile fac aproape toată treaba.
Posibile soluţii
Faptul că acest fenomen are un nume, se vorbeşte despre el, insuficient părerea mea, îi ajută pe proaspeţii taţi să se deschidă, să-şi accepte stările, să le înţeleagă, să comunice. Specialiştii spun că viitorii taţi ar trebui invitaţi să discute cu un specialist în jurul săptămânii 34 de sarcină. De obicei, în această perioadă, viitorul tată realizează că soţia lui nu mai este aceeaşi cu cea de dinainte de sarcină şi încep să îşi pună din ce în ce mai multe întrebări privind perioada de după sarcină. Nu sunt mulţi cei care conştientizează că femeia va fi invadată de hormoni, se va concentra exclusiv pe bebeluş, se vor simţi neputincios şi/sau excluşi, timpul pentru cuplu se va reduce aproape de 0 şi comunicarea va fi insuficientă. Toţi aceşti factori dau naştere unor momente tensionate, care, în cazurile nefericite, pot produce rupturi ireparabile. Aşadar, ce ne rămâne de făcut?
♣ Să comunicăm deschis şi sincer cu partenera/partenerul de viaţă. Tatăl să spună ce simte chiar dacă se poate lovi de o lipsă de empatie din partea mamei. La rândul ei, trebuie înţeleasă, pentru că nu-i este uşor să se adapteze la noua viaţă şi poate percepe frustrările partenerului ca pe o mare nedreptate. Ideal ar fi ca cei doi să nu comunice când minte nu le este limpede, când oboseala stă să-i dărâme, dar cât de fezabil este să existe un moment de liniştite, scăldat în odihnă la începutul părinţelii?
♣ În cazul în care comunicarea nu funcţionează între 4 ochi, să se adauge încă o pereche de ochi, dar, de preferinţă, specializaţi. Proaspătul tată sau cuplul să ceară ajutorul specialistului.
♣ Setarea unor reguli interne ale familiei (atunci când comunicarea are loc), adaptate noii vieţi.
♣ O imagine mai realistă a sarcinii/naşterii/vieţii în 3. Nu le putem cere viitorilor părinţi să nu viseze, dar le putem recomanda să nu anticipeze un singur scenariu posibil, ci să contureze mai multe variante. Acestea pot funcţiona ca nişte amortizoare psihice, care-i vor ajuta pe prospeţii părinţi să depăşească mai uşor această etapă.
Specialiştii susţin că în foarte puţine cazuri starea denumită „daddy blues” poate ajunge să fie o depresie postanatală în adevăratul sens al cuvântului. Baby blues şi daddy blues sunt absolut normale şi arată o bună sănătate mintală, nu contrariul. Un medic specialist pe care l-am urmărit vorbind despre acest subiect, spunea că acestea sunt o sumă a eşecurilor din în relaţia cu bebeluşul, absolut normale, pentru că nu ne naştem învăţaţi. Tocmai eşecurile sunt cele care sudează relaţia cu copilul, ele ne ajută să învăţăm, să progresăm, să fim părinţi.
Tăticii nu ar trebui să piardă din vedere faptul că aceste stări sunt normale şi trecătoare, că viaţa cu un copil are o grămadă de provocări, de suişuri şi de coborâşuri, că nu totul este roz aşa cum nu totul va fi în nuanţe de gri, pe tonuri de plânsete ori cu nopţi nedormite.
Din experienţa noastră
Despre daddy blues am auzit prima oară la televizor, la televiziunea franceză. Fetiţa noastră avea deja aproape 2 ani. A fost un moment declanşator pentru mine. A fost prima dată când m-am analizat cu adevărat între începutul sarcinii şi momentul de până atunci, când am dat zoom pe comportamentul şi pe aşteptările pe care le aveam de la domnul soţ. Şi, Doamne, nedreaptă am fost uneori! M-am concentrat atât de mult pe mine şi pe copil încât sentimentele lui de proaspăt tătic le-am ignorat. A fost prima dată când l-am întrebat sincer în ce mod l-a afectat naşterea fetiţei noastre. El spune că nu a simţit nimic din ceea ce înseamnă daddy blues-ul în schimb i-a fost extrem de dificil să-mi suporte mie toanele. Şi îl cred! 🙂
V-aţi confruntat cu baby blues-uri/daddy blues-uri?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.