Au trecut sărbătorile, vacanța petrecută în România şi eu vorbesc abia acum despre ea. Sărbătorile nu le-am simțit, iar vacanţa a trecut prea repede. Mi-aș fi dorit să spun că m-am relaxat cât pentru 4-5 luni (când ne vom întoarce definitiv), însă socoteala de acasă n-a prea coincis cu cea din târg. N-a fost cu relaxare, dar a fost cu baterii încărcate, lucru care a fost posibil datorită oamenilor dragi din viața mea. Totuși, pe când bateriile îmi erau încărcate la un nivel acceptabil, copilul îmi reamintea să las visele cu baterii full și să mă întorc urgent la îndatoririle mele. Așa se făcea că după câteva ore de armonie perfectă cu bunicii, când intram în casă se dezlănțuiau nemulțumirile şi plânsetele copilului. Soacră-mea era șocată de schimbarea bruscă de atitudine a copilului din dotare și mai că nu-mi jura că nu face la fel când rămâne doar cu ea, ba dimpotrivă. De la joacă la spălat, de la mâncat la somn totul mergea strună … cu ea! Dacă nu mergeam în vacanţă cu lecția învățată, aș fi crezut că îmi vinde gogoși care să liniștească o mamă agitată și plină de griji (inutile) că-și lasă odorul 3-4 ore cu bunicii.
Totuşi, de ce copiii se dezlănţuie atunci când îşi au mamele în preajmă?
Pentru că mama este pilonul lor de siguranţă, un fel de sac de box asupra căruia copilul îşi descarcă frustrările acumulate peste zi. Copilul care îşi întâmpină mama la uşă cu plânsete nu este un copil răsfăţat, ci unul care şi-a regăsit omul de încredere, cel cu care se simte în siguranţă, cel căruia poate să-i spună pe limba lui ce l-a supărat peste zi, ce nu i-a ieşit aşa cum şi-ar fi dorit. Copilul ştie că atunci când mama intră pe uşă, au venit braţele care îi permit să se descarce în voie şi în siguranţă.
Teoria aceasta pe care mi-o confirmă experienţa a fost şi studiată de un grup de psihologi de la Universitatea din Washington. Studiul se pare că a fost efectuat pe 500 de familii şi a scos la iveală faptul că cei mici pot fi cu 800% mai „răi” atunci când îşi au mamele în preajmă. Nu ştiu cum s-a stabilit procentajul, am îndoieli în privinţa existenţei studiului pentru că nu l-am găsit în varianta lui originală, dar îmi este cât de poate de clar că studiul ăsta, dacă chiar există, are o sămânţă de adevăr.
Poate copilul vostru merge la creşă. Poate că vi s-a întâmplat să plângă când îl lăsaţi, dar şi atunci când îl luaţi. Eu înţelegeam de ce plânge când o las, ştiam că teama de separare juca un rol determinant, dar îmi treceau prin cap toate scenariile posibile atunci când plângea la revedere. Oare de ce plânge? Nu se comportă educatoarele cu ea aşa cum ar trebui? O doare ceva? Nu vrea să mă vadă? Când mergeam să o iau de la creşă, o observam mai mereu înainte ca ea să mă vadă. Se juca liniştită, era atentă, zâmbea. Cum dădea cu ochii de mine, începeau plânsetele. De fapt, între 6 şi 12 luni copilul înţelege mult mai bine ce se petrece în jurul lui. Plânsul din momentul revederii era o manifestare a uşurării că m-am întors după ea, că sunt acolo şi ea rămâne centrul universului meu indiferent de durata separării.
În jurul acestei vârste, copiii înţeleg mai bine expresiile faciale şi emoţiile. Încercam să o liniştesc cum ştiam mai bine: cu ţinut în braţe, mângâiat, pupat, cântat, jucat, etc. Dacă mi s-ar fi înecat corăbiile de fiecare dată când o vedeam plângând, cu siguranţă i-aş fi transmis trăirile mele şi acestea nu ar fi reuşit să o liniştească, ba dimpotrivă.
Un studiu efectuat de Universitatea Stanford arată că vocea mamei poate fi recunoscută de copiii cu vârste între 7 şi 12 ani chiar dacă rosteşte cuvinte fără noimă pe o durată foarte scurtă de timp (mai puţin de o secundă). Studiul arată că vocea mamei le stimulează copiilor acea parte din creier care se ocupă cu procesarea informaţiilor emoţionale. Cercetătorii au observat că cei mici vizualizau faţa mamei atunci când îi auzeau vocea pentru că era activată şi partea creierului responsabilă cu acest lucru. Am amintit de acest studiu datorită unei întâmplări recente. Zilele trecute când am mers să o iau pe Antonia de la creşă m-am oprit în faţa sălii în care copiii fac activităţi pentru dezvoltarea motricităţii. Tocmai îşi terminaseră activitatea şi se aşezau pentru ca educatoarea să le spună o poveste. Am preferat să aştept până se încheie povestea. Între timp, am început să vorbesc cu directoarea (mai mult în şoaptă). După câteva secunde Antonia s-a ridicat şi a venit ţintă la uşă strigând „mama”. Educatoarea mi-a spus că mi-a auzit vocea. Deşi studiul amintit a fost efectuat pe copii mai mari, experienţa îmi arată că şi cei mici reacţionează la vocea mamei chiar dacă nu îi văd acesteia chipul.
Până la urmă, toate cele scrise mai sus nu au nimic neobişnuit. Sunt chiar semne bune, dovezi de iubire şi de încredere. Legătura dintre mamă şi copil depăşeşte descoperirile ştiinţifice de până acum şi toate teoriile de parenting existente. Îndrăznesc să spun că cele din urmă ajută la o mai bună înţelegere a comportamentului copilului şi ne oferă răspunsuri în privinţa propriului comportament.
Cum sunt revederile voastre cu cei mici?
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.
Sursa foto: Pexels
La fel si cu fata mea. Bona e „uimită” cat de bine doarme cu ea si cat de bine se intelege.. Ma consider vinovată pentru că nu reusesc sa-mi controlez stările proaste ( ca urmare a supararilor din partea altor persoane), vin acasa deja cu „capsa pusa” si cu siguranta copila simte. Copii de azi sunt conectați psihologic mai puternic decât am fost noi cu părinții. Solutia: un mai bun auto-control.. De fapt asta ne cer si copii..sa venim spre ei cu energii pozitive :).
Să ştii că autocontrolul este extrem de important. Asta cred că ştim cu toţii la nivel teoretic, însă ne omoară practica. Personal, mă ajută cărţile de parenting să îmi controlez stările şi reacţiile. În cazul meu au funcţionat. Am învăţat să am o altă abordare în situaţiile mai puţin roz.
A venit la fix articolul. Chiar ieri vorbeam cu soțul de cum se transforma fetița noastră in momentul când ajung acasă. Când sta cu bunicii sau cu soțul e totul ok, e intelegatoare, se joaca frumos cu ei, e liniștita, deci toate bune pana când ajung eu acasă și gata. Începe cu smiorcaieli, se trântește pe jos, mai da și cu capul de ce apuca, ma termina stările ei, deși încerc sa rămân calma,sa ii alin supărarea. M-am gândit ca o prind și seara când e mai obosita, pentru ca atunci când plec la munca, nu plânge după mine.
Dar acum citind articolul tău, încep sa cred ca numai in preajma mea se dezlănțuie.:)
Ştie ea de ce :)! Cu siguranţă joacă un rol şi oboseala, dorul de peste zi şi, probabil, nu mai ştie cum să-ţi capteze atenţia şi cum să-ţi spună ce i-a plăcut şi ce nu peste zi. Când spui că te termină stările ei, te înţeleg perfect. Pe măsură ce am citit cărţi de parenting am învăţat să mă controlez, să îmi gestionez mai bine stările şi reacţiile. Apoi, mereu mă pregătesc pentru cei mai rău :)). Aşa sunt mai uşurată dacă totul iese bine sau mai bine decât mă aşteptam :)).
Ne-ai nimerit la fix:)
Cand ajung, Luc vine si se agata de picioarele mele ca un pinguin, cand pasesc eu paseste si el si turuie incontinuu. Imi povesteste cum a fost ziua lui.
Si mama spune ca se poarta altfel cu ei, fata de noi.
Sunt si ei fericiti sa ne vada:)
Chiar aşa! Îşi manifestă bucuria, dar să ştii că e bine să citim despre aspectele astea în ideea să evităm confuziile (noastre) şi să nu avem impresia că e vorba despre altceva.
Partea mai urâtă e cea cu comentariile care nu prea ajuta mamicile…gen ” De ce dai in mama?”, „Pleaca mama si te lasa”, ” Vai ce copil rau” si e mai greu sa explici la toți ce si cum si sa faci fata si atacului „inamicului” care te loveste cu manutele lui. La noi in curand se va pune problema separarii dar mi-e tare groaza.
Oana, înţeleg ce spui şi comentariile acestea sunt adânc înrădăcinate în mentalitatea românească. E greu să îi explici fiecăruia că nu îşi au rostul. Cât despre separare, ştiu că e greu, dar uneori nu există altă soluţie. Ce vârstă are cel mic?