Copii mici, așteptări mari

În jurul meu văd o tendinţă care prinde rădăcini adânci: toată lumea are aşteptări prea mari şi prea puţin realiste de la un om prea mic. De fapt, realizez că oamenii au aşteptări de la noi încă de când venim pe lume, deși, până să fiu mamă, credeam că așteptările apar şi se înmulțesc odată cu vârsta. Cred că ştiţi şi voi povestea cu „Ar fi cazul să te pui la casa ta”. Bun, te măriţi/însori. Apoi, urmează „Şi pe când copilul?”. Vine şi copilul şi următoarea întrebare cheie: „Şi pe când al doilea?”. Îl faci şi pe al doilea, dar dacă îţi trece prin gând să-l faci şi pe al treilea, le strici la oameni feng shui-ul: „Nu vă mai opriţi din făcut copiii?!”. Pam pam! La al treilea nu se aşteptau. Cam aşa stau lucrurile şi cu bebeluşii şi aşteptările celorlalţi.

Ca să nu mă lungesc prea mult şi s-o iau pe după căpiţă, să atacăm miezul aşteptărilor problemei, zic. Care-s alea multe şi înalte aşteptări de la puiul ăla mic de om, care din coconul lui confortabil ajunge în jungla oamenilor mari? Le iau cronologic.

Între 0 şi 3 luni. Copilul ar trebui să doarmă mult şi să mănânce bine. Colicii (dacă chiar există) ar trebui să treacă repede cu vreun siropel minune. Dacă nu trec cu poţiunea magică, atunci e deochi şi se purcede ca atare. Şi sughiţul ar trebui să dispară cu un descântec anume. Neapărat copilul trebuie să ia în greutate minim un kilogram pe lună, altfel e bai mare. Pe cuvânt de mamă păţită că realitatea e cam pe lângă aşteptări. Copilul meu iese din categoria păpat bine şi dormit mult. Ce-i aia?! Colicii au fost la putere până aproape de 3 luni, dar nu au trecut cu niciun siropel vestit. Mai mult, unii medici mi-au zis că ar fi cam apă de ploaie şi că efectul Placebo chiar funcţionează în cazul părinţilor. Când se făcea Antonia covrig, nu cred că era deochiul şi nici alimentaţia mea de vină, că mâncarea nu trece în sânge (acolo unde se formează laptele), ci prin stomac. Pur şi simplu, sistemul ei digestiv nu era suficient de matur încât să funcţioneze la parametrii aşteptaţi. Nici sughiţul nu ţine de misticism şi nu trece cu descântec. Indică doar că diafragma nu e suficient de dezvoltată, lucru perfect normal. Antonia nici cu luatul în greutate nu s-a înţeles prea bine. Chiar deloc! I-au trebuit vreo 3 luni să pună pe ea un kilogram şi încă vreo 2 să urce acul cântarului cu încă 500 de grame. Bai mare! E drept că sunt uşurată acum, dar atunci nu eram. Ştiam că graficele sunt făcute pe copii hrăniţi cu lapte praf şi că fiecare are ritmul lui de creştere, dar a mea parcă era prea pe lângă subiect.

Şi apoi urmează „distracţia”:

• La 4-5 luni copilul trebuie să mănânce – Cum, Doamne iartă-mă, dacă nici în fund nu stă?! Totuşi, precizez că OMS recomandă începerea diversificării la vârsta de 6 luni când muşchii care susţin coloana sunt suficient de robuşti încât să îi permită să stea în şezut, când sistemul lui digestiv a căpătat ceva vechime, ş.a.m.d.
• La 5-6 luni copilul trebuie să stea în fund sprijit, iar la 7 luni neapărat trebuie să fie stăpân pe situaţie şi să se pună singur în şezut. În caz contrar, copilul are o problemă. Mă repet! Fiecare copil are propriul lui ritm. Antonia a fost stăpână pe statul în fund pe la vreo 8 luni.
• De la 6-7 luni copilul poate mânca de toate şi trebuie să mănânce singur – Nu vreau să supăr mamele care au ales BLW-ul, însă precizez că, de exemplu, amilazele necesare digerării amidonului sunt prezente după vârsta de 8 luni. Poate deţin eu o informaţie greşită. Apoi, alergiile sunt păcătoase în vremurile noastre şi puţină prudenţă nu ar strica. În cazul alimentelor introduse la grămadă, când mai apare şi o bubă, două, trei, zece, ne putem întreba „Ghici ciupercă alergenu’-i care?”. Nici alimentele acide nu-s chiar indicate pentru că sărmanu’ sistem digestiv fragil abia face cunoştinţă cu solidele după o lungă prietenie cu laptele.
• Tot pe la 6-7 luni apar aşteptările legate de oliţă. Dacă stă în fund, atunci e pregătit. Chiar deloc! Cristela Georgescu a scris despre efectele secundare ale antrenamentului timpuriu la oliţă. Articolul îl găsiţi aici. Merită citit şi aplicate sfaturile pentru sănătatea copilului.
• Dacă pe la 8 luni copilul nu s-a ridicat deja, este posibil să aibă o problemă musculară ori de alt ordin. Valabil şi dacă nu merge pe la vreo 10-11 luni. Antonia a parcurs toate etapele (mers de-a buşilea, ridicat, mers ţinându-se de mobilă, mers singură), dar în ritmul ei, ritm care unora li se părea lent şi-mi adresau întrebări care au ajuns să fie obositoare: „S-a ridicat?”; „A făcut paşi singură?”; „Şi-a dat drumul?”, etc. S-a ridicat undeva pe la 10-11 luni şi pe la vreo 14-15 luni a început să meargă.
• După vârsta de un an, copilul trebuie să mănânce tot ce se mănâncă în casă. Am dat şi eu peste întrebarea: „Mâncare normală când ai de gând să-i dai?”. Păi asta e mâncarea noastră normală. :)) Dacă nu ne umplem burţile săptămânal cu sarmale, cârnaţi şi alte cărnuri la cină înseamnă că trăim în anormalitate? Da, sunt zile în care prânzul copilul îl gătesc separat, însă, de când Antonia există în viaţa noastră, am învăţat să mâncăm mai sănătos, mai echilibrat, mai cu cap.
• Tot după vârsta de un an, cu şoc şi groază: „Încă mai alăptezi?! Cât mai ai de gând să-i dai sân, că e mare copila?”. Persoana care mi-a pus întrebările astea o dată nu o mai face şi a doua oară. Dacă am cu cine, îi explic beneficiile alăptatului, cele recunoscute în mod oficial şi alea resimţite de noi, îi spun şi de recomandările OMS. Dacă n-am cu cine, nici nu mă strofoc prea mult, că de ce-aş vrea să luminez bezna cuiva căruia îi place întunericul? V-am mai povestit eu de oamenii gen nu vreau să ştiu.
• Pe la un an ne-am confruntat şi cu: „Antonia încă doarme cu voi? Vai de capu’ vostru! O să vedeţi voi că nu mai scăpaţi de ea!”. Şi cugetarea „înţeleaptă” venea de la cineva care nu avea copii. Nicio problemă! Eu respect dorinţa tuturor de a-şi spune părerea doar că, în cazul de faţă, nu vorbim de pe aceleaşi poziţii şi nici cu aceleaşi sentimente ori experienţe. N-am înţeles ideea cu scăpatul, dar nici n-am insistat. Cei îngrijoraţi că somnul nu ne-ar fi odihnitor ori că relaţia de cuplu s-ar duce pe apa sâmbetei, ar trebui să ştie că cosleeping-ul face mai mult bine decât rău … pe toate planurile.
• Neapărat pe la 18 luni trebuie să ştie un număr fix de cuvinte. În caz contrar, este posibil să sufere de vreo tulburare din spectrul autist. Cu autismul nu-i de glumă, dar parcă prea mult se exagerează. Parcă orice copil care nu se ridică la nivelul aşteptărilor e autist sau are o tulburare asemănătoare. N-ar strica să ne informăm puţin mai mult şi să ştim când să apelăm la sfatul unui specialist. Am scris un articol despre limbajul copilului în funcţie de vârstă. Acolo găsiţi informaţii oficiale şi semne care ar trebui să vă îndrume spre un specialist.

Şi câte mă mai aşteaptă!  Cred că şi voi v-aţi confruntat cu aşteptări pe care alţii le-au avut de la copilul vostru. Unele v-au ridicat un semn de întrebare, pe când altele v-au smuls un zâmbet sau un nerv şi v-au făcut să mergeţi mai departe. În cele din urmă, nu aşteptările lumii contează, dar uneori e greu să facem faţă avalanşei de întrebări care vine din sânul familiei. Contează să vă informaţi, să faceţi alegeri sănătoase şi să adaptaţi informaţia nevoilor voastre. În rest, gura satului poate să turuie … şi să aştepte.

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, vă invit să daţi like paginii de Facebook şi/sau să vă abonaţi la newsletter-ul blogului. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Sursa foto: Pixabay