Când am început să scriu pe blog, ştiam că nu toţi oamenii vor fi drăguţi şi amabili, că e posibil să apară câte un hater, pentru că, până la urmă, lumea-i plină de ei şi era culmea să mă ocolească chiar pe mine. Totuşi, am sperat că oamenii vor înţelege că blogul este pânza pe care îmi expun gânduri, griji, soluţii şi idei, care nu sunt universal valabile, care nu se potrivesc tuturor celor care mă citesc. Am sperat să-mi intre în „casă”, să-şi ia „lucrurile” de care au nevoie şi mi-am dorit să lase o urmă pe unde trec, adică un like, un comentariu şi chiar şi un share dacă au considerat că informaţia poate fi de folos şi altora. Aceste „urme” de care vă spun mă motivează, mă ajută să înţeleg cum vă poziţionaţi voi ca cititori vis-a-vis de un anumit subiect. Mă ajută să înţeleg dacă informaţiile vă sunt de folos sau nu, dacă vă regăsiţi sau nu în ceea ce scriu. Unii îmi spun că mă citesc, dar n-au lăsat nicio urmă, niciodată. Alţii sunt prezenţi la fiecare articol pe care îl public. Nu scriu pentru a fi pe placul cuiva anume. Nu scriu pentru a primi aprobarea cuiva că fac bine sau rău. Nu scriu în speranţa de a poza în mama perfectă, pentru că nu sunt. Scriu pur şi simpli despre experienţele noastre de părinţi la început de drum şi credeţi-mă că scriu sincer. Scriu pentru că îmi doresc cumva să ajut, să împărtăşesc din ceea ce ştiu, din ceea ce învăţ, să ofer un strop de inspiraţie într-un fel sau altul.
Înţeleg că nu mă place toată lumea şi este un lucru perfect normal. Însă, nu accept jignirile de niciun fel. Un om educat nu jigneşte. Un om educat îşi exprimă părerea într-un mod frumos, civilizat chiar dacă nu este de acord cu o anumită idee. Cristina este o cititoare a blogului … în trecere, cred. Ea consideră că sunt cam proastă sau cel puţin alegerea mi-o cataloghează astfel, pentru că i-am pregătit Antoniei mâncarea în concediu şi am cărat-o cu avionul. Indignarea se manifestă cu nşpe mii de semne de punctuaţie: „?!?!?!?!?”. Cum adică să duci cu tine atâtea preparate când ai un copil mâncăcios?! „A little stupid” zice ea. Cristina, by the way, încă vorbesc limba română aşa că nu trebuia să traduci cuvântul în speranţa că va suna mai frumos.
Mi-am permis să-mi justific alegerea pentru că această persoană nu a înţeles motivaţia din spatele ei. Nu mi-a înţeles punctul de vedere şi nici nu cred că a încercat să o facă, însă nu s-a dat în lături de la judecată. Soţul meu lucrează într-un restaurant de lux şi credeţi-mă că nici luxul nu mai este ce a fost sau ce credem noi că ar putea fi. Mai bine vă scutesc de detalii. Revin la borcanele cărate în concediu. În capul meu de mamă la început de drum, mi-am spus că mă duc într-un loc în care nu am mai fost, nu ştiu la ce să mă aştept aşa că mă asigur că fetiţa are mâncarea pregătită, sănătoasă şi nu mă trezesc cu te miri ce surprize în mijloculul sejurului mult aşteptat. Şi uite că am fost inspirată! Nu aveam nici măcar un magazin în apropiere, ci la vreo 30 de euro distanţă cu taxiul. Cam scump pentru un iaurt ori un biscuite. Mâncarea din hotel a fost bună în mare parte, dar condimentată. Vă zic sincer că nu am încredere în cărnurile oferite la restaurant şi ştiu de ce. Să nu credeţi că sunt de cea mai bună calitate. Şi să nu trăiţi cu iluzia că dacă mergeţi la mare, peştele din farfurie e proaspăt pescuit. Asta nu se întâmplă peste tot. La restaurantul hotelului ofereau mâncare pentru bebeluşi, dar piureuri şi fiică-mea nu se omora după ele. Într-o seară nu a vrut cina şi căutam ce să îi dau. Am zis că piureul de cartofi ar trebui să fie un compromis ok. Supriză! Era făcut din prafuri de la cutie, nu din cartofi scoşi din glie. Şi ca să nu mă suspectaţi de paranoia, am avut confirmarea managerului că piureul era făcut din prafuri. Da, se poate întâmpla şi la 5 stele. Pentru restul preparatelor nu am vrut să cer mai multe detalii. Să revin la judecata Cristinei! Copil mâncăcios, da, dar asta înseamnă că trebuie să îl îndop cu orice?! Aş spune că raţionamentul este … a little stupid.
Pe final de poveste, am şi eu o întrebare: de ce ar suferi cineva că eu am cărat mâncarea copilului cu avionul în concediu?! De ce atâta indignare? De ce „aprecierea” de la final? Scopul articolului de pe blog era să le vin în ajutor cu o idee mamelor care nu au încredere să le dea copiilor orice mâncare găsesc în concediu. Aceasta a fost alternativa mea pentru primul concediu în 3. Dacă o altă mamă alege să îi dea copilului ei de 12 luni mâncare din restaurant, foarte bine. Este alegerea ei, o respect şi punct. Sau ar trebui să o jignesc, să îi spun că nu îi pasă, că e „a little stupid„?! Nu! Vorba aia: „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”.
Proastă sau nu, măcar am avut un concediu liniştit, foarte liniştit :)!
Later edit: Acest articol a fost scris dintr-o suflare. M-am calmat între timp, dar tot cred în vorba cu câinele şi prostul :).
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram
Of, hai că m-ai speriat bine cu restaurantele astea… 🙁
Cât despre hateri, ei sunt primul semn că începi să contezi 😉
Cert este că la restaurant nu calitatea este pe primul loc. Nu le-ar putea ieşi marja. Şi preţuri astronomice iar nu au cum să practice.
Cât despre hateri, s-a spart gheaţa! Să vină şi restu’. Mă simt pregătită :))!
si noi am fost cu mancarea congelata dupa noi, in primele vacante, pana pe la un an si un pic. e cel mai safe si practic. dupa, desi nu sunt multumita cu oferta din restaurante, a inceput sa manance alaturi de noi, vrea sa manance ce mancam si noi in majoritatea timpului. insa alegem sa ne cazam unde avem bucatarie sau o chicineta macar, astfel ca una din mese cel putin, sa fie pregatita de noi.
E drept că se complică treaba când mai cresc şi e normal să vrea să mănânce ce mănâncă şi adulţii, deci sunt copii şi copii. Antonia se mulţumeşte în general cu gustatul şi îşi vede de mâncarea ei.
Și eu am făcut la fel, am preparat mâncarea de acasă pt copil, am încercat sa i dau legume de la restaurant dar nu a vrut, a fost cea mai buna decizie de a lua mâncare de acasa, ma bucur ca am găsit articol tău despre sterilizarea borcanelor.
Mă bucur că ţi-am putut fi de folos 🙂
De ce atata importanta acordata unei persoane care doar acuza/jigneste? Scrie in continuare, cu sau fara astfel de comentarii noi tot te vom citi. Pe mine blogul tau ma ajuta. Punct. Pe cine nu ajuta, sa citeasca alte bloguri. Voie buna!
Trebuia să îmi spun of-ul:)). Mulţumesc pentru cuvintele frumoase.
Bine ai venit în gașca celor tocați mărunt și înjurați. Eu nici acum nu înțeleg de atunci când oamenii nu sunt de acord cu ce ai scris nu închid pur și simplu fereastra cu articolul și își văd de viață…
Pentru că trebuie să-şi refuleze răutatea pe undeva :))
Stiu ca nu este confortabil, insa haterii sunt peste tot. Ce minunat ar fi daca oamenii ar sti cum sa isi expuna parerile contra!
Tu tine-o tot asa! ?
Mulţumesc :*!
Cred ca acesti „hateri” sunt un risc pe care trebuie sa ti-l asumi in spatiul public si trebuie sa te „educi” sa nu iti pese. Tu ai un dar de a povesti si de a impartasi din experienta ta de viata si trebuie sa continui fara a te lasa influentata de energia negativa.
In privinta mancarii…M-am ingrozit de verificarile facute de OPC restaurantelor de la mare si m-am decis ca la cei aproape 3 ani ai fiicei mele, sa plec cu mancare deja facute de acasa.
Faci niste lucruri foarte bune. Multumim!!
Alexandra, mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Să ştii că exact în direcţia nepăsării ar trebui să mă educ, dar uneori nu-mi prea iese.
Şi când te gândeşti că lucrurile descoperite de OPC nu se descoperă doar la noi, iar prin alte părţi controalele sunt puţine spre inexistente.
Subscriu la ce se intampla in hoteluri si restaurante de lux! Am lucrat si eu si sotul si am vazut tot ce se intampla „in spatele cortinei” . Pot doar sa spun ca de atunci imi iau prosoape de acasa si nu mai mananc omleta..pt ca nu e facuta din oua din aceasta! Haters gonna hate, nu-ti irosi energia pe/cu ei! 🙂
Nu multă lume înţelege pentru că se trăieşte cu impresia că plăteşti pentru a mânca bine, gustos, proaspăt şi a fi servit corespunzător. Văd şi aud tot felul de comentarii cu „mâncarea a fost bună şi proaspătă”. Ok, înţeleg că gustativ a fost bună, dar cine poate oferi cuiva garanţia prospeţimii?!