Lecția cuvântului dat

Unii ar spune că sunt de modă veche pentru că încă mai cred în cuvântul dat. Dacă un om îmi spune că face x lucru, eu chiar mă aștept să-l facă. Bineînțeles că de la zis și până la făcut pot exista întâmplări neprevăzute care să-l împiedice pe om să se țină de cuvânt. Eu nu spun „Da”, „Bine” și „Sigur” până nu sunt sigură că pot realiza ceea ce am spus. Mă aștept ca oamenii cu care interacționez să facă la fel. Ei bine, m-a lovit realitatea în plină figură zilele acestea, fix când nu aveam deloc nevoie.

Suntem în plină mutare. Toate ne-au mers strună până aici, dar era prea frumos ca toate să ne meargă ca pe roate până la final. Apartamentul în care locuim în chirie și urmează să îl părăsim la mijloc de septembrie este mobilat de noi, cu excepția bucătăriei. Proprietarul preferă să îl închirieze gol așa că trebuia să găsim pe cineva dispus să ne cumpere mobila … la mai puțin de jumătate de preț față de prețul de achiziție. Am crezut că am găsit omul perfect, verișoara unei cunoștinte, o fată pe care o știam din vedere, blândă și care-mi părea foarte serioasă. I-am trimis poze, am discutat partea legată de costuri și a fost sigură că este apartamentul potrivit pentru ea. Era în vacanță și nu putea să ne întâlnim fizic, dar m-a rugat să îi pun o vorbă bună la agenție să-i țină apartamentul până se întoarce. Aici fiecare potențial chiriaș trebuie să își depună la agenția imobiliară un dosar cu actele cerute. Se evaluează dosarele și se alege chiriașul care se consideră că îndeplinește toate cerințele. Am zis că situația e win-win și n-am ce pierde dacă o ajut. Soțul meu o cunoaște de ceva vreme pe doamna care are agenția imobiliară și a recomandat-o pe potențiala noastră chiriașă adăugând că este verișoara lui. Știam că doamna preferă să închirieze bunurile pe bază de recomandare sau prin cunoștințe. Ne-am dat drept neamuri, am recomandat-o, și-a trimis dosarul și i-am propus să ne dea banii pe mobilă în rate încât să îi fie mai ușor. Lucrurile păreau că se aranjează perfect și eram ușurați că nu trebuie să ne vindem mobila pe bucăți, să mâncăm din picioare și să dormim pe jos, coșmarul nostru cel mai negru.

Poate nu știți cum mă urmărește Murphy cu legile lui în ultima vreme. Chiriașa noastră a venit să vadă apartamentul după ce i l-am ținut mai bine de 2 săptămâni. Am simțit-o absentă și cu capul în nori, dar mi-am zis că nimeni nu debordează de entuziasm când i se termină vacanța. Scuzele pe care i le-am găsit au murit la auzul vorbelor ei:

Ea: Parcă e prea mare pentru mine. Și, de fapt, eu nu am vorbit încă cu actualul meu proprietar. Nu știu dacă voi putea să îl iau. Vă anunț mâine.

A picat cerul pe mine. Nu știam dacă e realitatea sau un film prost, o glumă nereușită sau un adevăr spus pe jumătate. A doua zi ne-a confirmat scenariul pe care am vrut să-l evităm. Ne-a spus că s-a gândit și nu își permite apartamentul, că nu știe ce a fost în capul ei când ne-a spus că e sigură că îl ia, că știe că ne-a încurcat și că îi pare rău. Am început să râd și să îmi pară rău de încrederea pe care i-am acordat-o. Nu m-am putut abține să nu-i spun că e neserioasă și că aceste capricii ale ei ne încurcă planurile rău de tot. A știut costurile din start, ba chiar și-a trimis dosarul la agenție, deci prima întrebare pe care trebuia să și-o pună era fix asta: „Mi-l permit?”. Nu știu ce a fost în capul ei, dar știu că gradul ei de empatie este egal cu zero. Nu vă spun câtă distracție este să demontezi toată mobila, să o vinzi pe bucăţi sau să o donezi când bărbatul lucrează mai mult decât de obicei și copilul are nevoie de mâncare și de atenție, iar ajutorul din partea terților este inexistent. Colac peste pupăză, dulapurile sunt pline, iar proprietarul nu acceptă să lăsăm absolut nimic în apartament, nici măcar o lingură. Și toate se întâmplă cu mai puțin de 3 săptămâni înaintea plecării. Să vă zic și că nu-mi deschid ușa cu încredere cumpărătorilor pentru că sunt oameni culeși de pe net, complet necunoscuți și sunt acasă doar eu cu fetița? Era doar un detaliu care mi-a trecut prin minte, dar care nu-i de neglijat.

Dumincă seara am făcut poze la cele mai multe piese de mobilier şi le-am măsurat. Noaptea am stat să editez pozele cu dimensiunile şi cu preţurile şi să le pun pe grupurile de vânzări. De duminică noaptea butonez telefonul mai mult ca niciodată, organizez zeci de mesaje, fac liste în agendă, golesc dulapuri, fac stive pe unde apuc, împachetez lucruri în cutii şi unele le dau prin vecini. Luni îi spuneam doamnei de la agenţie o poveste cosmetizată încât să nu picăm chiar de proşti. Nu mă împac cu minciuna, dar uneori este un rău necesar. Am căzut de acord cu chiriaşa nehotărâtă să îi spunem doamnei de la agenţie că a primit o propunere de job în altă ţară şi, în mod evident, nu mai poate închiria apartamentul. Doamna nu îşi făcea griji pentru închiriere, ci pentru noi, cum ne vom descurca cu toată mobila pe care o avem într-un timp atât de scurt. Acum două nopţi, după 3 ore de somn, soţul meu a început să demonteze mobila. Începând de ieri am început să-mi deschid uşa celor interesaţi de mobilier. Mare „distracţie” pe capul nostru! Nu vă doresc să o încercaţi.

Vreau să văd doar partea plină a paharului şi să nu mă încarc cu sentimente negative, pentru că mutarea noastră nu trebuie să aibă un gust amar datorită unor oameni care nu au puterea să măsoare efectul acţiunilor lor. Ne-am bucurat că oamenii sunt interesaţi de lucrurile care nouă ne-au fost dragi şi pe care le-am cumpărat cu mare entuziasm în prima noastră casă, primul loc care pentru noi doi a însemnat acasă. Am luat întâmplările din ultimele zile ca pe o lecţie de viaţă: să ne încredem mai puţin în cuvântul dat şi să ne gândim puţin mai mult la propriul bine. Nu toţi oamenii funcţionează aşa cum funcţionăm noi. Aşa că, dacă absentez, o fac motivat: pozez, măsor, vând, donez şi împachetez. 🙂

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Surse foto: Pixabay.