Niciodată nu m-a frământat gândul că omul cu şi pentru care am zis „Da” în faţa lui Dumnezeu m-ar putea înşela. Niciodată nu m-am gândit la asta până astăzi când am dat peste o discuţie pe facebook. Era vorba de o doamnă a cărei soţ a înşelat-o, aveau 3 copii împreună şi nu ştia dacă să-şi asculte sufletul sau raţiunea. Nu m-am implicat în discuţie, dar m-am gândit oare eu ce aş face. N-am găsit un răspuns. N-am putut pentru mi se pare un scenariu complet ireal încât să mi se aplice mie şi nu pentru că aş trăi în Ţara Minunilor sau a Naivilor, ci pentru că am încredere deplină în cel căruia îi port numele.
Sunt un copil care a trecut printr-un divorţ. Mi-l amintesc şi acum, deşi au trecut 20 de ani. A fost ciudat. O parte din mine şi l-a dorit şi cealaltă parte nu voia să fie nevoită să aleagă între mama şi tata. Dar am ales! Şi a fost mai bine … cred. Când ne-am căsătorit, i-am cerut soţului meu să-mi promită că indiferent ce s-ar întâmpla între noi, dacă ar fi să nu mai fim o familie, copilul nostru să nu sufere. Să încercăm să rămânem prieteni, să fim adulţi cu tot ceea ce presupune maturitatea, de dragul copilului, chiar dacă între 4 ochi ne-am dori să ni scoatem unul altuia. Ştiu că nu aş rămâne doar de dragul copilului într-o căsnicie care nu mai funcţionează. Nu aş renunța la verighetă din egoism, ci din iubire pentru copilul meu. O căsnicie în care părinţii nu mai au sentimente, priviri complice, râsete sincere, atingeri tandre, se simte, se vede, iar copilul e primul care suferă. Apoi, acelaşi copil creşte cu un model familial eronat pe care, poate, va tinde să îl considere ca fiind normal. Poate i se va părea normal ca mama şi tata să nu se sărute, să nu îşi vorbească cu căldură şi să nu se privească cu drag şi iubire. Până la urmă, un divorţ nu-i nici un sfârşit de lume, nici un precedent şi nici o traumă ireversibilă dacă adulţii ştiu să-l gestioneze în beneficiul copilului. Pe de altă parte, un divorţ ar trebui să fie ultima soluţie posibilă. Cred că toate căsniciile trec prin momente dificile. Depinde de noi cum ştim să le rezolvăm şi să readucem armonia în cuplu.
Încerc, totuşi, să mă pun în postura femeii înşelate. Dacă nu aş ierta, căsnicia ar muri fără eforturi de a fi resuscitată. Dacă aş ierta, cel mai probabil, căsnicia ar fi pe patul de moarte, dar fără să ştiu dacă are vreo şansă de supravieţuire. Nu ştiu ce tratament ar putea-o salva, dar ştiu că eu m-aş stinge puţin câte puţin. S-ar duce încrederea care acum e deplină, mi s-ar stinge sclipirea din ochi, s-ar zdruncina lumea aia a noastră perfect imperfectă, mi s-ar dărâma toate principiile şi idealurile alea la care am muncit în doi din temelie. Cunoscându-mă rezultatul ar fi cam acelaşi indiferent de soluţie. Totuşi, nu mă pot pronunţa pentru că nu simt faptele la fel ca persoana în cauză. Oricum, exerciţiul de imaginaţie e dureros!
Nu sunt şi nu am fost niciodată femeia care să susţină că toţi bărbaţii sunt o apă şi-un pământ, că orice bărbat înşeală, că asta este natura bărbatului. Dimpotriva! Cred cu tărie că suntem foarte diferiţi. Subliniez „suntem” pentru că nu-mi plac clasificările în funcţie de gen: orice bărbat înşeală – la fel de bine o fac şi femeile; doar bărbaţii îşi părăsesc copiii – ştiu şi mame care au făcut-o; etc.
O femeie înșelată trebuie să fie debusolată, cu reperele pierdute și fără țintă, cu atât mai mult atunci când este şi mamă. E momentul în care încep să curgă compătimirile și sfaturile. Unele poate o vor ține pe linia de plutire, altele poate îi vor fi ghid pentru a lua o decizie într-un sens sau altul. N-aș vrea să aud din gura niciunei femei un sfat ca cel pe care l-am citit în discuția mai sus amintită: „Cred că l-aș ierta pentru că orice bărbat înșeală! Din această cauză nu îi controbăi soțului prin lucruri. Îmi e teamă de ce aș putea descoperi. Amanta nu ți l-a furat cu totul. Important e să fie un tată bun pentru copii, să aducă bani în casă, să te trateze cu respect. Nu contează 5 minute de plăcere.” Și continuarea a fost și mai greu de citit.
Mi-a venit greu a crede că citesc gândurile unei femei tinere și educate, mamă și soție în anul 2016. Nu, nu orice bărbat înșeală. Soțului se presupune că nu ai de ce să îi cotrobăi prin lucruri atâta timp cât ai încredere în el, sentiment care este piatra de temelie a unei relații, a unei căsnicii. Un tată bun le transmite copiilor și le oferă exemplul unor principii sănătoase, iar înșelatul nu face parte din ele. Cât despre bani … repede se umplu femeile de indignare când li se spune că sunt întreținute și le place să fie. Cazul de față confirmă că, adesea, confortul primează. Și dacă te-a înșelat, unde e respectul? Sau respect e doar atunci când nu te bate?!?
Când se vor schimba mentalitățile? Când femeilor vor învăța să se respecte pe ele înainte ca alții să o facă? Când femeia va înțelege că rolul ei de mamă e decisiv în formarea adultului de mâine, iar gesturile, atitudinile și obiceiurile din casă le transmitem inevitabil copiilor? Nu mi-aș permite să judec decizia femeii înșelate, dar mă întristează mințile înguste.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram
Surse foto: (1) Pixabay; (2) Pinterest.
La înșelat cred eu că se ajunge, în majoritatea cazurilor, când îți lipsește ceva acasă, așadar e vina ambilor ca ceva se rupe însă asta nu e o scuză. Eu as prefera sa mi se spună ce „dorințe” ascunse există și să se termine căsnicia cu diplomație și respect, mai ales dacă sunt si copilași implicați!!!
Şi eu sunt de principiu că, în general, ambii parteneri sunt de vină atunci când relaţia nu mai funcţionează. Categoric aş prefera să pun punct aşa cum ar trebui să o facă doi adulţi care au capetele pe umeri.
Mă regăsesc în convingerile tale dar și în experienta de copil care a fost martorul certurilor părinților pana au decis sa divorțeze. Căsnicia se termina la primul înșelat. Trebuie sa fim un exemplu bun pentru copil. Foarte frumos ai scris!
Nu judec pentru ca mi se pare o decizie grea de luat in special atunci cand este implicat si un copil. Nu stiu daca as fi pusa intr-o asemenea situatie cum as proceda, insa de pe margine, din experienta copilului trecut printr-un divort, as renunta. Bineinteles ca as incerca sa lupt, dar depinde de motivul care ar sta la baza separarii.
Am fost înșelată…a fost groaznic. Într.un an important și greu pt mine. Am aflat … Și pe urmă pt că nu m.am putut opri am căutat dovezi…suntem împreună și după am avut un copil minunat…nu am acceptat divorțul și nu îl vreau pt că și eu provin dintr-o familie divorțată dar ai mei nu au știut să gestioneze atât de frumos totul…și nu vreau ca puiul nostru să crească fara tata pt că mie mi.a fost greu….l.am întrebat de ce a făcut.o a zis ca e din cauză că tip când ne certăm….nu am reușit să trec peste tot și sclipirea mea din ochi s.a dus dracului ….dar la fel nu cred că familiile sunt perfecte…și sper că asta sa fie singura noastră imperfecțiune. Știe că nu o să pot trece peste …și la fel ziceam și eu…va daca face să mă vezi pe mine cat de puternica o să fiu…pe naiba..nu m.am putut opri din plâns și eram atât de debusolata… E greu dar eu vrea sa cred că am să reușesc….
Îmi pare rău pentru experienţa ta! Îţi doresc să ai putere să ierţi şi să treci peste dacă asta îţi doreşti şi dacă aşa consideri că e bine pentru voi.
Nu cred că o să pot face nimic din ce s.ar putea face
…și da e un chin…dar când l.am ales pe ales pe el stiam că o fac pe veci pentru că eu divorț nu vreau….
Lui i se face dor de noi fericiți…dăa știe că el a produs asta…spune că și.ar dori…dar nu cred că v.a mai fii vreodată….suntem împliniți și oarecum fericiți….sau fericiți în gândire….dar in suflet nu. De iubit îl iubesc….și de aceea cred că o să fim un exemplu bun pentru copilul nostru….dar câteodată în sufletul meu e furtuna mare…
Scuze pt autorcorect….
Hmm eu personal nu as fi atat de drastica sa inchei o casnicie la primul inselat. Intotdeaua cand intr-o casnicie ceva nu merge, exista 2 vinovati. M-as analiza si pe mine: ce am facut sau nu am facut de s-a ajuns la asta? Increderea aia ce o avem unul in altul nu se risipeste asa dintr-o data pentru ca increderea nu presupune doar sa nu inseli. Trebuie discutat,eventual mers la consiliere de cuplu. Daca si dupa atatea eforturi totul se duce pe apa sambetei,atunci clar ca divortul e cel mai indicat.
Încercam să spun că pentru mine căsnicia s-ar termina indiferent dacă aş divorţa sau nu în sensul că nu ar mai exista încredere. Pentru mine înşelatul risipeşte încrederea. Eu nu pot trăi cu îndoiala în suflet. M-aş tortura în permanenţă şi, până la urma, aia nu-i viaţă.
Și eu am fost înșelată, încă nu eram căsătoriți. A fost o perioada de 4 luni infernali, am slăbit enorm. Bănuiam dar nu am vrut să cred că mi se întâmplă. L-am așteptat acasă și i-am spus că știu tot, l-am pus pe el să decidă ce vrea. A spus că mă vrea pe mine și așa a și fost. A început să se schimbe în bine, s-a comportat transparent, nu au mai fost scuze, ieșiri și telefoane ascunse. Am crezut că voi rămâne o geloasă, nu mi-a plăcut sentimentul și am încercat să nu o mai simt. Și da. Cu timpul mi-a trecut. El mi-a demonstrat că merită să am încredere, și că a fost o greșeală a lui pe care o regretă. Acum suntem căsătoriți și avem un băiețel de 2 ani. Deci există viață și după înșelat doar că amândoi trebuie să vrea acest lucru și amândoi trebuie să și facă o schimbare. PS: eu la certuri niciodată nu i-am reproșat acest lucru, nu am vrut să-l mai faceți parte din viața noastră.
Cred că ţi-a fost greu, dar ai avut puterea să ierţi. Bravo vouă că aţi reuşit să treceţi peste!