Când eram copil, tata mi-a dat următorul sfat: “Indiferent unde mergi în lumea asta mare să nu îți fie rușine că ești româncă. Să nu pleci capul pentru că te-ai născut în România. Dimpotrivă, să fii mândră!” Mi-a fost vreodată rușine că sunt româncă? Nu. Am fost mândră că sunt româncă? Nu întotdeauna. Mi-am negat vreodată naționalitatea? Niciodată. S-a întâmplat să spun jenată că sunt româncă? Da.
Am fost plecată din țară timp de 6 ani. Pentru unii e mult, pentru alții e puțin. Pentru mine a fost cu mult dor. Uitându-mă în urmă, nu am profitat de Luxembourg cât aș fi putut să o fac, pentru că jumătate de suflet îmi era acasă. Am plecat din iubire pentru omul care astăzi îmi este soț, nu din alte motive. Dar mă bucur că am avut șansa să trăiesc și să muncesc acolo. A fost o experiență care a pus cărămizi solide la construcția mea ca om. Astăzi, pot să vorbesc și din postura omului care a lăsat România pentru vest, dar și din papucii celui care s-a întors acasă.
Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt româncă, pentru că te naști cu naționalitatea. Nu e o liberă alegere. Sunt una din câteva milioane de suflete. Sunt diferită, ca fiecare dintre voi. Un om pe care îl duce capul nu bagă toți locuitorii unei țări în aceeași oală.
Recunosc că nu am fost întotdeauna mândră de rădăcinile mele. Știți, de când mă știu am trăit într-o țară furată de hoții de la putere. M-am născut odată cu revoluția și am crescut cu tot ceea ce știți de la Ceaușescu încoace. Și înainte de el a fost comunismul, toate acele lucruri pe care eu nu le-am trăit, dar atât eu, cât şi vestul le-a studiat la școală: dictatura, rația, cartela, securiștii, ăia care aveau totul, cei care nu aveau nimic. Dar sunt mândră de frumusețea acestei țări furate, de oamenii primitori și calzi, de cei cu coloană vertebrală, de folclor, obiceiuri, etc. Îmi este rușine cu oamenii corupți care ne conduc, agramați, incompetenți și plini de sine. Nu mă mândresc cu condițiile din majoritatea spitalelor, de moda cu plicul, de atitudinea flegmatică a unor funcționari publici. Nu ne fac cinste cojile de semințe scuipate pe plajă, limbajul de mahala și nici autostrăzile inexistente.
Da, mi s-a întâmplat să spun pe un glas stins că sunt româncă. Am fost oarecum jenată, dar nu mi-a fost rușine. Jenată, pentru că știu judecata oamenilor și faima care ne-am făcut-o. Din păcate, în vestul luminat, nu toți oamenii educați te privesc ca pe un individ într-o mulțime pestriță. La unii gândirea este extrem de simplistă. Ești român = furi, dai în cap, cerșești. Ești româncă = dansezi în vreun bar, ești o ușuratică ori cauți vreun sugar daddy care să te întrețină. E jenant și obositor să trebuiască să dai explicații, oarecum să te justifici pentru ceva cu ce nu te identifici, să te aperi fără să greşeşti. Dar știți ce-i mai rău? Discriminarea românilor împotriva românilor. Scanatul din cap până în picioare. Aerul de superioritate. Prima întrebare: “Cu ce te ocupi?”.
Am spus de fiecare dată că sunt româncă și o voi spune în continuare indiferent unde voi ajunge în lumea asta. Îmi voi vorbi limba în continuare indiferent dacă voi mai trăi sau nu în România, pentru că nu, nu am uitat să-mi vorbesc limba după ce am locuit în străinătate așa cum multora li se întâmplă. La fel îmi voi educa și copilul. Nu-mi este rușine că sunt româncă, dar îmi este rușine cu cei care ne fac țara de râs: hoții, fetele care-și oferă serviciile la marginea drumului, condamnații penal și agramații din fruntea statului și poate că ar mai fi câțiva. Ei bine, dacă primele 2 categorii le are cam orice țară, noi câștigăm detașat la a 3-a categorie. Și asta mă face să-mi crape obrazul de rușine.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.