Vreau să vă mai povestesc câte ceva despre Oradea sau, mai bine zis, despre orădeni. De fapt, despre oamenii locului, fie ei orădeni sau nu. În Oradea am simțit cu adevărat ce înseamnă atunci când oamenii sfințesc locul, când te ajută cu zâmbetul pe buze, când nu te fac să te simți prost pentru că ai greșit, când au răbdare atunci când tu ești indecis.
Sunt din Ardeal, acolo de unde oamenii sunt priviți ca fiind calmi, răbdători și molcomi. Sunt ardeleancă get-beget, dar asta cu ardeleanul calm și relaxat este un mit, pe cuvânt. Sunt ardeleancă, dar nu sunt nici molcomă și nici relaxată de felul meu, dimpotrivă. Totuși, între a fi agitat și grobian este o mare diferență. Nu-s eu cel mai calm om de pe pământ, dar îmi place să cred că sunt cu bun simț, politicoasă și săritoare atunci când omul are nevoie de ajutor. Cam așa văd eu normalitatea, însă știți voi că realitatea nu se încadrează tocmai în normalitatea de care vă vorbesc.
Am ajuns în Oradea. Ne-am cazat în apartamentul închiriat. De la distanță, prin telefon, am avut o gazdă amabilă, atentă, cu bun simț și dornică să ne ajute. „Să ne întrebați orice doriți să știți despre Oradea”, mi-a scris după ce ne-am cazat. Nu ne-am văzut, că tehnologia ne-a facilitat intrarea în apartament.
Am chemat un taxi să ne ducă acolo unde voiam să mâncăm. Ne-a fost mai comod să ne lăsăm mașina în parcarea apartamentului. Ne-am urcat în taxi și i-am spus omului unde vrem să ajungem. „E aproape, să știți … La vreo 200-300 de metri de aici.” Mi-a venit să mă dau jos din mașină și să-i cer scuze omului că l-am chemat degeaba.
Eu: „Ne cerem scuze! Trebuia să verificăm înainte.”
Taximetristul: „Stați liniștită, doamnă! Vă duc fără probleme!”
N-am terminat bine să-mi cer scuze, că am și ajuns. Cursa a fost 4 lei. I-am dat 10 lei. „Mi-ați dat prea mult!”, ne-a spus. Mi-a venit să-i mai dau încă vreo 10 lei, că i-am irosit timpul pe o cursă atât de scurtă. Am insistat și, în cele din urmă, a luat banii. „Dacă vreți să vizitați centrul, o luați tot în față. Pe dreapta e Piața Unirii, iar la stângă Calea Republicii. Acolo este …”. Omul a mai stat cu noi 5 minute să ne explice pe unde să o luăm și ce e musai să vedem. Nu intru aici în detalii, pentru că am povestit deja pe blog ce am văzut în Oradea.
Am ajuns pe terasa restaurantului.
”Bună ziua! Sunteți pentru prima dată la noi? Doriți să mâncați? Să vă explic care este conceptul. Între timp, vă pun pe masă o tăbliță cu rezervat, să vă țin masa ocupată.” Așa ne-a întâmpinat ospătarul. Am apucat doar să salutăm și, în 2 minute, aveam masa rezervată de un om cald și zâmbitor, nicidecum agasant. În fața meniului, am fost indeciși. Am schimbat preparatele, apoi le-am tot schimbat ordinea. La final, nu știam exact ce am comandat. Era coadă în spatele nostru și începeam să mă stresez că îi țin pe alții după mine. Femeia din fața mea era senină și zâmbitoare. Mă așteptam să mă zorească ori să-mi spună să revin după ce eram deciși ce vrem să comandăm. Nici vorbă de asta!
La un moment dat, un ospătar vine pe terasă și le sugerează clienților care la care masă să se mute în caz că vine ploaia.
Al meu soț: „Oamenii ăștia sunt incredibil de amabili. Sunt șocat!”
Amândoi eram șocați!
Am mâncat și ne-am văzut de drum. La un moment dat, am întrebat un taximetrist care aștepta în stație pe unde să o luăm pentru a ajunge într-un anumit loc. Omul s-a dat jos din mașină să ne indice pe ce drum să o luăm, de câte ori să cotim la dreapta ori la stânga. Zâmbea. Simțeai că te ajută cu drag.
Și cam așa au fost toți oamenii pe care i-am întâlnit în cele 2 zile în care am explorat Oradea la pas.
Mi-ar plăcea să spun că e fix așa și la Cluj, dar nu-i. Cred că era cândva, poate pe vremea când am venit eu la facultate. Acum oamenii sunt mult mai nervoși, nepăsători, iritați … și Clujul își pierde din farmec. Și o spun cu mare părere de rău, pentru că Clujul este orașul meu de suflet. Oradea a câștigat, în ochii noștri, puncte și prin prisma oamenilor. Cum vă ziceam, omul sfințește locul. Oradea este dovada că se poate. Se poate, dar pentru asta trebuie să vrem … cu toții. „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă”, zice o vorbă! Oradea a „primit” titulatura de capitală a stilului Art Nouveau, dar oamenii fac ca locul să merite cu adevărat. Sper ca lucrurile să rămână fix așa, cu amabilitate, politețe, implicare, bun simț și căldură.
Un alt exemplu. La polul opus. Constanța a primit marea la picioarele ei, dar oamenii nu-i prea fac cinste. O constănțeancă mi-a scris (când am pus pe Insta Story poveștile cu oamenii ăștia faini din Oradea) că la ea în oraș, pentru aceleași situații, taximetriștii m-ar fi luat la bătaie. Eu era să o pățesc cu medicii/personalul medical. În Constanța am trăit unele dintre cele mai umilitoare (aș putea pune aici o listă întreagă de adjective) experiențe de până acum. Am povestit aici despre oamenii mai puțin oameni pe care i-am întâlnit.
În concluzie, vă propun să ne sfințim locurile, să le dăm un plus de valoare, să fim oameni cu oamenii și, în bucățica noastră, să primeze bunul simț, zâmbetele (sunt gratis, să știți), bucuria de a ajuta, politețea și buna creștere. Vreau să cred că modul în care alegem să ne comportăm se propagă de la un om la altul. Dacă tu faci unui om ziua mai bună, există șanse ca și el să le-o însenineze altora … și tot așa.
Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.