Titlu: „Suntem dezrădăcinate” („We are displaced. My journey and stories from refugee girls around the world”)

Autori: Malala Yousafzai și Liz Welch


 

Dacă până acum nu ați auzit de Malala Yousafzai, trebuie să știți că ea este autoare de bestselleruri și câștigătoare a Premiului Nobel pentru Pace. Ea este cofondatoare și membră a conducerii organizației Malala Fund.

A pășit pe urmele tatălui său și, la vârsta de 11 ani, a început să militeze pentru dreptul la educație, perioadă în care a scris un blog anonim pentru BBC Urdu despre viața sub amenințarea talibanilor în valea Swat, Pakistan. Ea a ajuns să își facă vocea cunoscută în afara granițelor Pakistanului.

Malala a trăit pe propria ei piele experiența dezrădăcinării. Întâi a fost strămutată intern, în Pakistan, țara ei natală, iar apoi a ajuns să locuiască în Anglia, după ce a fost atacată de talibani. Talibanii nu au împiedicat-o să se oprească din a lupta pentru crezul ei. Munca ei de activist i-a permis să călătorească peste tot în lume, să adune poveștile de viață ale altor oameni.

În noua ei carte, „Suntem dezrădăcinate”, ea aduce în prim plan oamenii din spatele statisticilor, pe cei care au fost forțați să își părăsească locuințele, tinere care au trăit experiența dezrădăcinării din pricina conflictelor care au loc în țările lor natale.

Mulți oameni cred că refugiații trebuie să simtă doar două lucruri: recunoștință față de țările care le garantează azilul și bucuria de a fi în singuranță. Nu cred că oamenii înțeleg ghemul de emoții încurcate dinlăuntrul celui ce a trebuit să lase în urmă tot ce avea.

 

În carte sunt adunate poveștile mai multor tinere:

Zaynab povestește cum a ajuns din Yemen în Minnesota, la mama ei, după moartea bunicii. Călătoria ei și viața ei în SUA sunt printre poveștile cele mai line, exceptând durerea pricinuită de faptul că și-a lăsat sora în urmă.

Sabreen, sora lui Zaynab, a ajuns din Yemen în Italia, însă călătoria ei a fost una plină de teroare. Ceea ce i s-a spuns înaintea plecării a fost doar o minciună frumos împachetată. A plătit 2.200 de dolari pentru a se urca într-o barcă spre Europa, dar nu într-una de lux, ci într-o ambarcațiune rudimentară, cu 400 de oameni la bord în loc de 100 câți ar fi încăput.

 

„Când am ajuns la a treia barcă, în cea de-a șasea zi pe mare, nimic din ce spusese el nu s-a adeverit. Deși era mai mare decât bărcile de pescuit, era făcută pentru o sută de oamenim iar noi eram patru sute. A trebuit să ne înghesuim ca să încăpem cu toții. Terminaserăm toată mâncarea pe care o aveam la noi. Dormiserăm în șezut pentru că nu era loc să ne întindem. În fiecare dimineață mă trezeam după ce ațipisem puțin, mă uitam la cer și mă întrebam dacă am ajuns în rai, dacă mai trăiesc.”

 

Muzoon a lăsat Siria pentru Iordania din cauza războiului. Acolo, în tabăra de refugiați, a fost preocupată de accesul la educație al refugiaților și nu de spațiul mic în care trăia împreună cu familia ei.

Najla a fost strămutată intern, în Irak, pentru că face parte din comunitatea yazidiților, minoritate persecutată de ISIS.

 

„Am stat opt zile în munți. Nu eram singurii care fugiseră din sat. Mii de oameni asemenea nouă fugeau. Unii spuneau că au scăpat prefăcându-se morți printre cadavrele celor iubiți. Noi eram norocoși că suntem împreună și în viață.”

 

Maria este un alt exemplu de strămutare internă, în Columbia de această dată, din cauza conflictului civil care durează de mai bine de 40 de ani.

Analisa a plecat din Guatemala, a trecut prin Mexic și Texas pentru a ajunge în Massachusetts pentru o viață mai bună, deși și-a început călătoria fiind conștientă că și-ar putea pierde viața.

Marie Claire a fugit din calea violențelor din Congo în Zambia, dar în aici s-a lovit de discriminarea violentă a oamenilor. După moartea violentă a mamei, i-a fost acceptată cererea de a fi primită ca refugiat în SUA, în Pennsylvania.

 

„Mama și tata auziseră de acele bande de justițiari care terorizau refugiații. Acum erau la ușa noastră. Aveam doisprezece ani și înghețasem de frică. Frații mei și cu mine ne-am ascuns într-un colț. Mama țipa: „Nu-mi luați copiii! Dacă trebuie să luați pe cineva, luați-mă pe mine!” Au atacat-o întâi pe ea, târând-o afară din casă.

Mama a murit sub ochii noștri în acea zi. Am crezut că și tata a murit atunci. I-am văzut lovindu-l în cap de mai multe ori cu un cuțit.”

 

♦  Ajida și familia ei sunt 5 dintre cei peste 700.000 de refugiați rohingya, o minoritate musulmană din mijlocul majorității budiste din Myanmar, care trăiesc într-o tabără de refugiați din Bangladesh după ce un val de violență s-a abătut asupra lor.

În carte mai sunt și poveștile altor 2 femei, Jennifer și Farah. Jennifer a fost omul din Pennsylvania care i-a întins o mână de ajutor lui Marie Claire, iar Farah s-a născut în Uganda, are rădăcini indiene și, la vârsta de 2 ani, a fugit cu părinții în Canada. După ce a experimentat bune și rele în țara adoptivă, după 34 de ani în care a trăit în Canada, s-a întors în țara natală pentru a-și cunoaște rădăcinile.

 

Dacă ar fi să subliniez o singură idee sau un singur sentiment pe care l-am avut când am citit această carte este bucuria că m-am născut în România, cu toate neajunsurile pe care le are ea. Înainte de a citi astfel de povești, prin natura job-ului pe care l-am avut în Luxembourg (făceam și parte de CSR la compania la care lucram), am cunoscut refugiați din Irak, Siria și Bosnia. În ochii lor am văzut un amestec de sentimente: recunoștință, neputință, uimire, teamă, neîncredere. După această întâlnire, am plâns și m-am bucurat. Am plâns pentru durerea lor și a copiilor lor și m-am bucurat pentru situația mea. A fost una dintre întâlnirile care m-au marcat pentru totdeauna.

O astfel de carte, astfel de povești, ne deschid ochii despre realitățile care au loc în afara bulei noastre. Când citesc povești ale refugiaților sau ale unor oameni care s-au născut și trăiesc sau au trăit în zone de conflict, îmi dau seama că realitățile noastre sunt paralele, fără vreo legătură între ele și mă minunez cum lucrurile pot fi atât de diferite dintr-o parte într-alta a lumii în zilele noastre.

 

Vă mai recomand câteva cărți care ilustrează povești adevărate despre culturi și situații diferite de ale noastre: 

 

 

Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

4 Comments on Recomandă o carte (#10/2020): „Suntem dezrădăcinate”

  1. Despre refugiați, eu recomand „În mare sunt crocodili” de Fabio Geda. Jurnalistul italian doar a consemnat povestea unui băiețel afghan și prin câte a trecut până a ajuns în Italia ca minor neînsoțit. Povestea este cutremurătoare, dar se termină cu bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *