Mi-a fost dor să scriu … simplu, din suflet, fără grabă. Mi-a lipsit să-mi aștern gândurile așa cum o făceam mai demult, mai des decât reușesc să o fac acum. Am intrat într-o spirală pe care timpul o învârte atât de repede încât îmi este greu uneori să țin pasul. Parcă alerg de la un task la altul fără să-mi acord un răgaz doar pentru mine, să-mi umplu o bucată de timp cu CE VREAU EU să fac … Alteori, când am un răgaz doar pentru mine, nu știu de care lucru din lista aia lungă cu lucruri pe care mi le doresc să îl fac primul … să scriu, să citesc, să fac ceva creativ (cu mâinile), să gătesc ceva bun, să mă uit la un film, să fac o baie caldă și lungă … Rămân recunoscătoare pentru fiecare răgaz al meu, al nostru, așa cum este el.
Ce m-a mânat să scriu de data asta? Mă gândeam la acest început rece de octombrie și la „aroma” lui specială … specială pentru mine, așa cum o percep eu. Are iz de noi începuturi, deși, până nu demult, îi atribuiam lui septembrie acest rol, cel de deschizător de drumuri, de pagină albă în care să pictez planuri și idei.
Începutul lui octombrie va rămâne memorabil, gravat pentru totdeauna în sufletele noastre, în special în sufletul meu de mamă.
Cândva, începutul lui octombrie îl asociam cu întoarcerea la Cluj, la facultate, cu primii mei pași de tânăr adult, cu un mix nebun (dar benefic, zic eu) pe care îl făceam între școală, muncă și distracție.
Mai târziu, în urmă cu 8 ani, la mijlocul lui septembrie, ne întorceam din Luxemburg în România. După mutare, am reușit să ne dezmeticim, să ne așezăm (ceva mai mult), să conștientizăm mai bine schimbarea pe la începutul lui octombrie. Eram într-o stare de euforie amestecată cu incertitudine și, totuși, simțeam o siguranță greu de explicat în cuvinte.
Astăzi, la început de octombrie, număr anii de când suntem acasă și binecuvântările. Sunt recunoscătoare pentru alegerea făcută. În acești 8 ani, nu ne-a părut niciodată rău pentru drumul pe care l-am ales pentru familia noastră. A fost o alegere asumată, conștientă, cu plusuri și minusuri atent cântărite.
Anul trecut, începutul lui octombrie a fost despre un alt nou început … A fost perioada în care am aflat diagnosticul Antoniei, în care am simțit că îmi pică cerul în cap și pământul mă înghite înainte să fiu capabilă să fac ceva. Pe scurt, cam așa mă simțeam în interior. În exterior, trebuia să arăt că sunt stăpână pe acest nou început.
Nu eram!
Mințeam așa cum nu mi-am mințit copilul niciodată … cel puțin, așa credeam:
„Găsim soluții pentru orice!”
„Dă-mi un pic de timp și o să vezi că găsim o variantă!”
N-aveam habar despre ce soluții vorbesc ori de cât timp am nevoie pentru a găsi acele variante. Începutul a fost complicat, greu de asimilat, cu perspective limitate asupra viitorului și multe necunoscute. Apoi, ca o ceață densă care se risipește și face loc unor raze de soare palide, dar blânde și calde, am început să capăt claritate, să mă adun, să-mi pun gândurile într-o oarecare ordine și să trec la acțiune … cu multe întrebări și nesiguranță, așa cum era firesc să fie … Doar că atunci aș fi vrut să le știu pe toate atunci, pe loc, repede.
Oricât de dificil ar fi un început, astăzi știu că parcursul depinde de atitudinea cu care îl abordăm. De fapt, nu i-am spus copilului meu minciuni, ci i-am făcut promisiuni. Nu aveam opțiunea să dau înapoi. Puteam doar să merg înainte, pe noul drum și depindea de mine cum va păși copilul meu pe același drum cu mine.
Concluzia după un an de la diagnostic? Ne-am descurcat onorabil, chiar foarte bine, îndrăznesc să spun. Au fost suișuri care mi-au făcut inima să bubuie de fericire și coborâșuri pe care le-am simțit ca pe niște obstacole care au fost puse acolo cu scopul de a mă mai învăța ceva. În tot acest timp, am fost recunoscătoare că am primit una dintre cele mai ușor de dus boli autoimune, boala celiacă. Am ales să fiu recunoscătoare pentru asta!
Poate că începuturile nu vin întotdeauna sub forma pe care ne-o dorim sau în momentele pe care le alegem noi. Dar, dacă învățăm să le privim cu inima deschisă, cu un strop de recunoștință, chiar și cele mai grele începuturi pot deveni oportunități de creștere, de apropiere, de curaj, de încredere. Începutul lui octombrie va rămâne pentru mine amintirea vie că putem duce mai mult decât credem, că putem înflori chiar și atunci când ne simțim fără resurse și că, uneori, cele mai mari provocări se pot transforma în motive de recunoștință, oportunități de cunoaștere și episoade de reziliență.
În ultima vreme, cred din ce în ce mai tare că nu ar trebui să luăm nimic ca pe ceva garantat, ci să fim recunoscători pentru (absolut) tot ceea ce avem (deși știu că uneori nu-i chiar simplu să fim, să avem această perspecivă). Așa închei și acest articol, cu recunoștință … dar și cu promisiunea (făcută mie) să scriu mai des.
Să fim bine! ❤
P.S: Pozele din acest articol sunt de anul trecut, din luna octombrie. 🙂