Photo by Kindel Media (Pexels.com)

Uneori, nu e tocmai ușor să comunicăm cu copiii, nu-i așa? Ei nu vin pe lume cu instrucțiuni, pe grupe de vârstă, la niciun capitol. Practic, noi, părinții, bâjbâim prin întuneric, având ca lumină călăuzitoare instinctul și informațiile legate de dezvoltarea copiilor (alt „întuneric” și aici, pentru că devine, uneori, complicat să le triezi).

Preadolescența și adolescența sunt considerate a fi vârste dificile la care apar niște lupte de putere (crunte, uneori) între copii și părinți. La 10 ani copiii nu mai sunt cei care erau la 5-6 ani. Lucrurile se schimbă și noi, cei mari, trebuie să facem în așa fel încât să ținem pasul cu ele. Totuși, uneori, simțim că nu putem ajunge la copiii noștri, că nu găsim calea de comunicare potrivită, care să îi facă să se deschidă ori să nu iște reacții iritate ori furioase.

Cred că încă nu am ajuns cu Antonia în acel punct și, undeva în sufletul meu, sper să nici nu-l cunoaștem. Recunosc că am avut și noi derapajele noastre, de ambele părți. Să nu uităm că tot acest proces de comunicare are loc între 2 sau mai multe părți, iar noi, adulții, ar trebui să reprezentăm componenta mai înțeleaptă. Da, știu, nu ne iese întotdeauna partea cu înțelepciunea.

În cartea „14 conversații până la 14 ani”, scrisă de Michelle Icard, am găsit 9 modalități prin care ne putem îmbunătăți comunicarea cu preadolescenții noștri. Vă împărtășesc, mai jos, din ceea ce am citit.

Modalități prin care ne putem îmbunătăți comunicarea cu (pre)adolescenții

Transformă-te în asistent de manager

Când vine vremea gimnaziului, părinții consideră că e mai bine să strângă frâiele din cauza expunerii copiilor la mai multe riscuri. Ar fi ideal ca preadolescenții noștri să ia deciziile perfecte, în toate situațiile posibile, dar perfecțiunea nu există. Am trecut și noi, ăștia mari, pe acolo, nu-i așa?

În jurul vârstei de 11 ani, creierul copilului nostru începe să treacă prin schimbări fundamentale, însă acestea se solidifică în vreo 10-14 ani. Riscul este ca amigdala (centrul emoțional al creierului) să preia comanda în locul cortexului prefrontal („managerul magazinului” care e mai mult în pauză decât la muncă), responsabil cu gândirea critică, analizarea riscului, etc. Amigdala trăiește intens, îi place noutatea, imprevizibilul, riscul, etc. Cu un manager în pauze lungi și dese este nevoie de un bun asistent manager. Responsabilitatea și luarea deciziilor rămân la copil, dar noi, din poziția noastră, reprezentăm un mare ajutor, un set suplimentar de mâini, urechi și ochi care aduc informații legate de valori, decizii, caracter și multe altele.

Suntem acolo, lângă copil: „Cum te pot ajuta?”, „De ce anume ai nevoie pentru a-ți reuși … ?”, „Sunt aici să te ascult după ce te gândești la asta.”, „Ai vreun feedback referitor la acest lucru?”, etc.

Pune-ți „fruntea botoxată”

Mi-a plăcut mult ideea asta! Un studiu asupra citirii expresiilor faciale a arătat că „adulții își folosesc cortexul prefrontal pentru a citi expresiile faciale, în timp ce adolescenții își folosesc amigdala. Trecerea la utilizarea cortexului prefrontal pentru interpretarea expresiilor faciale are loc abia între 20 și 25 de ani”. Așadar, preadolescenții și adolescenții nu pot citi cu acuratețe expresiile faciale și sunt forțați să facă presupuneri referitor la ce simt ceilalți.

Aici intervine „fruntea botoxată” care ne folosește atunci când copiii ne iau prin surprindere cu tot felul de vești mai mult sau mai puțin plăcute … (în special, atunci când ele sunt neplăcute). Ar fi două situații principale în care o mimică neutră ne este în avantaj:

  1. Atunci când emoțiile și mimica noastră este asociată cu furia, deși nu suntem deloc furioși. O reacție/expresie facială furioasă ne va face copiii să păstreze distanța pe viitor, iar noi ne dorim să fim o zonă sigură și neutră în care să discute, să se deschidă.
  2. Dacă ne inflamăm, primim eticheta de „părinți exagerați” și comunicarea se oprește acolo. În schimb, dacă ne păstrăm neutralitatea, atunci avem șanse mult mai mari să fim ascultați.

Stăpânește arta de a face pe prostul

Sună urât, dar, uneori, face bine comunicării. Atunci când preadolescenții noștri știu totul, facem pe proștii și punem întrebări, nu ne transformăm în detectivi care adună dovezi pentru a le arăta că greșesc.  Curiozitatea combinată cu întrebările potrivite ne pot facilita mult mai bine „drumul” către scopul pe care îl avem. Am testat ideea și confirm că funcționează. 🙂

Arată-te dezinteresat

Nu vi s-a întâmplat să prezentați un interes sporit pentru copii atunci când sunteți mai puțin disponibili? Merită încercat din când în când (nu în permanență, în mod evident) și să vedem în ce mod se deschid căile de comunicare.

Photo by RDNE Stock project (Pexels.com)

Evită ambuscada

Copiii ies de la școală sau termină o zi lungă și îi bombardăm cu întrebări. Cel mai probabil, planul lor este să nu facă mare lucru, să se relaxeze, fără prea multe discuții. Discuțiile pot avea mai mult succes dacă încercăm să stabilim un timp pentru ele: „Mi-ar plăcea să-mi spui cum ți-a fost ziua. Putem discuta 10-15 minute acum sau preferi să o facem la cină?”.

Acest tip de abordare îi lasă copilului spațiu să se relaxeze, dar îi și respectă sentimentul de autoritate asupra programului său, lucru de care nu prea are parte pe parcusul unei zile de școală.

La noi, această abordare funcționează foarte bine. Sunt zile în care Antonia intră în casă și turuie dintr-o suflare despre tot ce s-a întâmplat la școală, iar în alte zile preferă să vorbim după ce îți face temele și își ia o pauză pentru ea. Mi se pare firesc să-i respect acest spațiu de care are nevoie. Problema este că, de multe ori, discuțiile lungi și setea ei de a comunica vin fix la ora de somn …

Nu te grăbi

Spre deosebire de copiii mici, preadolescenții nu au nevoie de răspunsuri imediate. În caz de conflict, țipetele, plânsetele sau rugămințile fierbinți vor amplifica emoțiile. Atunci când copilul se răstește la noi din cine știe ce motiv, nu este o soluție să răspundem cu aceeași monedă, deși știu că este complicat să nu reacționăm impulsiv. Un răspuns de tipul „Nu știu sigur cum să răspund la asta. Te anunț după ce-mi iau puțin timp să mă gândesc” ori, dacă situația este serioasă și atrage după sine anumite consecințe, putem adăuga „Mă gândesc ce măsură să iau în consecință. Te anunț mai târziu.”

Astfel de răspunsuri sunt numite „pauze dramatice” și sunt considerate a fi eficiente pentru a-l face pe copil să se oprească și să se gândească la ceea ce a făcut înainte de exprimarea unui verdict impulsiv. Posibil ca o astfel de pauză să-l ajute să reflecteze îndeajuns încât să înțeleagă singur unde și cu ce a greșit.

Am aplicat și eu niște replici similare și am primit scuze din partea Antoniei, așa că tind să cred că funcționează. Mai exact, mi-a vorbit nepotrivit și i-am spus că nu îmi place modul în care mi se adresează și am nevoie de o pauză înainte să îi răspund, să continuăm conversația.

Apelează la multitasking

Uneori, copiii au tendința de a fi mai povestitori în situațiile în care fac mai multe lucruri deodată, gătesc împreună cu noi, se uită la o emisiune TV, desenează, etc., decât atunci când sunt nevoiți să poarte o discuție ochi în ochi.

Am testat și această metodă (fără să fi citit despre ea). Antonia este foarte receptivă atunci când ne plimbăm ori când facem câte o activitate creativă împreună.

Photo by cottonbro studio: (Pexels.com)

Nu vorbi deloc 

Sunt copii care preferă mesajele ori scrisorile drept metodă de comunicare. Se pare că sunt familii care au carnețele cu întrebări și răspunsuri ori folosesc tehnologia în avantajul lor. Din punctul meu de vedere, poate fi o soluție parțială, temporară, nicidecum una sustenabilă pe termen lung, pentru simplul fapt că, pentru mine, conversațiile față în față, cu energia aferentă, sunt de neînlocuit. Însă, probabil că această metodă este de dorit decât să nu existe niciun canal de comunicare.

Desemnează un reprezentant

Știți vorba cu satul care crește un copil? Din păcate este o idee care a cam pierit în ultimii (mulți) ani, pentru că suntem din ce în ce mai singuri. Totuși, autoarea ne sfătuiește să desemnăm o persoană de încredere din cercul nostru de apropiați, care să reprezinte o plasă de siguranță suplimentară, cu care copilul poate să discute sau la care să apeleze la nevoie.

Noi nu avem (încă) o astfel de persoană în cazul Antoniei, dar eu am avut-o în copilărie, pe mătușa mea, deși am avut întotdeauna o relație deschisă și apropiată cu mama. Totuși, mi-a prins bine să am un refugiu suplimentar.

Printre atâtea metode și tendințe, noi ne cunoaștem cel mai bine copilul și ele trebuie adaptate personalității lui, valorilor și contextului nostru. Atunci când vine vorba de comunicare, cred cu tărie că flexibilitatea și deschiderea sunt esențiale în menținerea comunicării indiferent de schimbările prin care trecem noi și copiii noștri.

Sunt curioasă cu care dintre metodele de mai sus ați rezonat. Poate sunt unele pe care le-ați și încercat deja.


Dacă găsiţi pe blog articole interesante de citit, nu le ţineţi doar pentru voi :), daţi like paginii de Facebook şi/sau abonaţi-vă la newsletter-ul blogului pentru a nu pierde ultimele articole. Încerc să fiu prezentă şi pe Pinterest şi Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *